Normele juridice au fost reglementate din cele mai vechi timpuri pentru a asigura funcţionarea organismului social. Prin dezvoltarea comunităţilor umane s-au multiplicat şi raporturile sociale dintre membrii care formau acele comunităţi. Pentru ca aceste raporturi să se deruleze într-un cadru organizat prin care să fie prevenită reglarea acestor raporturi pe calea aplicării legii talionului sau a legii "celui mai puternic individ" s-a considerat necesară normarea acelor relaţii sociale care erau recunoscute şi valorizate de majoritatea indivizilor din comunitate.

În perioada preistorică, normele juridice erau cutumiare, puţine ca număr şi cu numeroase lacune legislative.

Putem vorbi de încercări de norme juridice abia în epoca antică. Sistemul legislativ construit de imperatorii romani a fost cel care a marcat o piatră de hotar în privinţa ierarhizării actelor normative şi a consacrat pentru totdeauna faptul că valorile fundamentale pentru o societate trebuie consacrate prin acte normative cu putere juridică supremă, iar relaţiile sociale ce decurg din valorile fundamentale trebuie reglementate prin acte normative cu putere juridică inferioară.

În epoca modernă, comunităţile umane care prezentau elemente etnice comune sau împărtăşeau aceleaşi valori sociale s-au constituit în sate. În cadrul statului sistemul legislativ ( cunoscut şi sub denumirea de drept obiectiv) este cel prin intermediul căruia se impun reguli de drept obiectiv) este cel prin intermediul căruia se impun reguli de conduită, norme obligatorii pentru toţi. În sens invers, prin sistemul legilativ statul îşi exprimă puterea de comandă, formulând exigenţe economice, umane şi politice.

Prin sistem legislativ (drept obiectiv) înţelegem totalitatea normelor juridice care activează şi care reglează viaţa socială.

Orice sistem legislativ, inclusiv cel românesc, are la bază un set de valori fundamentale recunoscute ca atare de cetăţenii statului şi cărora acestora trebuie să li se supună.

Setul de valori fundamentale include drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, modul de organizare şi funcţionare a instituţiilor politice ale statului ( puterile statului) cât şi modul de organizare şi funcţionare al economiei naţionale.

Acest set de valori fundamentale este normat prin legea fundamentală care poartă denumirea de Constituţie.

Constituţia României a apărut mult mai târziu decât constituţiile din ţările vest-europene. Acesta s-a datorat faptului că epoca modernă, caracterizată prin dezvoltare tehnică, economică, socială şi culturală, a început în România mult mai târziu faţă de alte ţări precum Olanda, Anglia, Franţa sau Italia.

Germenii adoptării unui act de natură constituţională (care să consacre normativ valori sociale fundamentale) se regăsesc în Regulamentele Organice adoptate în Ţara Românească şi Moldova, ulterior semnării Tratatului de Pace de la Adrianopol-1829.

Primul act considerat a avea caracter constituţional este statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris cunoscut sub denumirea de Statutul lui Cuza.

Prin această reglementare se încredinţau puterile statului domnitorului şi parlamentului (reprezentaţa naţională) care avea o structură bicamerală. Statutul lui Cuza mai cuprinde reglementări privitoare la formarea, organizarea şi funcţionarea reprezentaţiei naţionale, reguli privitoare la elaborarea legilor, unele reguli privind Guvernul, obligaţia funcţionarilor publici de a presta jurământul de credinţă Constituţiei, legilor şi domnitorului.

În anul 1866 se adoptă prima Constituţie a României având ca inspiraţie prevederile Constituţiei belgiene, considerată cea mai modernă lege de la acea vreme. Aceasta reglementa cele mai importante relaţii sociale, sistematizarea normelor realizându-se pe opt titluri şi anume: Despre teritoriul României (I), Despre drepturile românilor (II), Despre puterile statului (III), Despre finanţe (IV), Despre puterea armată (V), Dispoziţiuni generale (VI), Despre revizuirea Constituţiei (VII). Pentru a reţine aspectul de act normativ fundamental amintim doar reglementarea cuprinsă în primul articol: "Principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil, sub denumirea de România".

Ulterior au mai fost adoptate Constituţii în 1923 ( când a fost consacrat pentru prima dată votul egal şi universal, eliminându-se discriminările în exercitarea drepturilor politice de către cetăţeni), în 1938, în 1948 şi în 1991 în principiile consacrate de Constituţie.

Constituţia adoptată în 1991, modificată în 2003, a fost creată pentru a se consacra trecerea de la sistemul comunist la organizarea de tip democratic a acestuia după 1989. În acest sens Parlamentul, ales democratic în anul 1990, s-a constituit ca Adunare Constituantă şi a numit o comisie specială pentru elaborarea proiectului de Constituţie. Constituţia a fost adoptată de Parlament în 21 noiembrie şi aprobată prin referendum popular în dat de 8 decembrie 1991. Constituţia României este legea fundamentală a statului român, formată din norme juridice, învestite cu forţă juridică supremă şi care reglementează acele relaţii sociale fundamentale care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi exercitarea puterii politce a cetăţenilor.

Conţinutul normativ al Constituţiei este structurat din punct de vedere juridic în 152 de articole care sunt grupate în 7 titluri, unele având capitole şi secţiuni.

Primul titlu, denumit Principii generale, cuprinde norme referitoare la structura unitară a statului, la forma sa republicană de guvernământ. În legătură cu teritoriul, acesta este organizat administrativ în comune, oraşe şi judeţe. În acest titlul există dispoziţii privitoare la partidele politice şi la sindicate, la dobândirea şi pierderea cetăţeniei române.

Cel de-al doilea titlu consacră drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului care include drepturile şi libertăţile socilale economice, drepturile şi libertăţile social politice şi îndatoririle fundamentale.

Titlul trei conţine reglementări referitoare la Parlament, Preşedintele României, Guvern, Administraţia Publică şi Autoritatea Judecătorească. Este de evidenţiat că legiuitorul a utilizat termenul de “autoritate" pentru a înlocui consacratul termen de "putere".

Cel de-al patrulea titlu priveşte economia şi finanţele şi cuprinde norme referioare la economie, proprietate, sistemul fiscal, bugetul public naţional, impozitele şi taxele, Curtea de Conturi.

Titlul V priveşte modul de organizare şi funcţionare al Curţii Constituţionale.

Titlul VI se referă la revizuirea Constituţiei stipulând procedura revizuirii şi limitele sale, conturând caracterul rigid al Constituţiei.

Ultimul titlu (VII) cuprinde regulile referitoare la intrarea în vigoare a Constituţiei, conflictul temporar de legi şi altele.