I. Speţă: Concurenţă - Asigurări R.C.A. – Cartea Verde

Pe rolul Secţiei de contencios – administrativ al Curţii Supreme de Justiţie, la data de 16.11.2003 a fost înregistrat recursul , transmis de Consiliul Concurenţei, formulat de S.C. Allianz Asigurări S.A. Bucureşti împotriva Deciziei nr. 402/19.11.2003, emisă de Preşedintele Consiliului Concurenţei, prin care a fost respinsă plângerea pe care o formulase împotriva Deciziei nr. 367 din data de 5 august 2003, adoptată de Comisia Consiliului Concurenţei.
În cererea de recurs, societatea comercială a arătat că la sesizarea unei persoane fizice, prin Ordinul nr. 59/19.07.2000 emis de Preşedintele Consiliului Concurenţei, a fost iniţiată o investigaţie în legătură cu încălcarea prevederilor art. 5 din Legea nr. 21/1996, iar, în baza raportului întocmit, a fost emisă Decizia nr.317 din 14 iulie 2003 prin care s-a stabilit încălcarea acestor prevederi legale şi sesizarea comisiei Consiliului Concurenţei pentru stabilirea sancţiunii. 
Prin Decizia nr. 367/05.08.2003 Comisia Consiliului Concurenţei s-a mai arătat că s-a aplicat societăţii comerciale de asigurare o sancţiune de 970 milioane lei amendă, iar plângerea formulată în temeiul art. 60 alin. (4) din Legea nr. 21/1996 a fost respinsă prin Decizia nr. 402/19.11.2003 emisă de Preşedintele Consiliului Concurenţei.
În motivarea recursului, societatea comercială de asigurare a susţinut că şi dacă s-ar admite faptul că Circulara Biroului Asiguratorilor de Autovechicule din România – BAAR- ar fi conscrat un portocol de stabilire a unor niveluri minimale pentru primele de asigurare la produsul – Cartea Verde- S.C. Allianz Asigurări S.A. Bucureşti nu l-a respectat şi pus în practică. 
În ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii, a susţinut că era necesar să se aibă în vedere faptul că societatea comercială de asigurare a contribuit cu suma de 438 680 de lei, adică 24 de Euro, cu titlu de plăţi la Fondul Comun Cartea Verde, fond administrat de B.A.A.R.
Recursul este declarat ca nefondat.

Concluzii

Prin decizia nr.317/14.07.2003 Plenul Consiliului Concurenţei a decis că mai multe societăţii de asigurări, între care şi recurenta, sunt vinovate de încălcarea prevederilor art. 5 alin.1 lit.(a) din Legea concurenţei nr.21/1996 prin încheierea şi/sau punerea în practică a unei înţelegeri având ca obiect fixarea în cadrul BAAR a unor niveluri minime de prime la asigurarea de răspundere civilă auto cu valablitate în afara teritoriului României-produsul numit Cartea Verde. Totodată, a fost autorizată Comisia Consiliului Concurenţei să stabilească amenzile ce vor fi aplicate societăţilor de asigurări sub nivelul minim prevăzut de Normele Consilului Concurenţei privind individualizarea şi dozarea sancţiunilor prevăzute la art. 55 şi art. 56 din Legea nr.21/1996.
Prin decizia nr. 1842/22.07.2005 pronunţată de Secţia de contencios administrativ şi fiscal al Înaltei Curţi de Casaţie a fost admis recursul Consiliului Concurenţei, Curtea de Apel – Secţia de contencios administrativ şi a fost respinsă acţiunea formulată de faţă împotriva Deciziei nr. 317/14.07.2003 a Plenului Consiliului Concurenţei. Astfel, stabilindu-se în mod irevocabil că recurenta, împreună cu alte societăţi de asigurare a încălcat prevederile art.5 alin. (1) litera (a) din Legea nr. 21/1996, critica formulată în recursul de faţă în legătură cu inexistenţa contravenţiei este nefondată.
În ceea ce priveşte cea de-a doua critică, referitoare la individualizarea cuantumului sancţiunii, rezultă că şi aceasta este nefondată.
Astfel, potrivit Normelor privind individualizarea şi dozarea sancţiunilor prevăzute de art.55 şi art.56 din Legea concurenţei nr.21/1996, nivelul minim pentru contravenţia săvărşită de recurenta era de 3 miliarde de lei, dar, aşa cum s-a arătat, Plenul Consiliului Concurenţei, prin Decizia nr.317 din 14 iulie 2003, a autorizat coborârea sancţiunilor sub nivelul prevăzut de Norme. În aceste condiţii nivelul sancţiunii a fost stabilit la suma de 970 milioane de lei, iar recurenta nu a probat existenţa unor motive care să justifice o altă indvidualizare a cuantumului amenzii. 
În concluzie, pentru considerentele de mai sus, recursul va fi respins ca fiind nefondat. Decizia a fost menţinută ca fiind legală şi temeinică de către instanţă. 
Conform art. 5 alin.1 lit. (a) din Legea nr.21/1996, aşa cum a fost modificată prin O.U.G. nr.121/04.12.2003, sunt interzise orice înţelegeri expres între agenţii economici ori asociaţiile de agenţi economici, orice decizii luate de asociaţiile de agenţi economici şi orice practici concertate, care au ca obiect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte acesteia., în special când urmăresc fixarea concertată în mod direct sau indirect a preţurilor, rabaturilor, adaosurilor, precum şi a oricăror alte condiţii comerciale inechitabile.
În opinia noastră , apreciem: 
- Recurenta alături de cele 8 societăţi de asigurare se fac vinovate de încălcarea art. 5 alin.1 litera (a) din lege, deoarece acestea, în condiţiile în care ar fi dovedit că circulara adoptată în BAAR ar fi avut ca efect asupra uneia din condiţiile prevăzute de art. 2 litera (d) şi (e) din lege, s-ar fi disculpat de vinovăţie. Astfel, societăţile de asigurare ar fi trebuit să solicite imediat după încheierea protocolului o dispensă din partea Consiliului Concurenţei probând că stabilirea politicii concertate ar fi avut ca efect practicarea în mod durabil a unor preţuri substanţial mai reduse pentru consumatorii produsului denumit Cartea Verde. Aşadar, în urma acestei proceduri, atât recurenta cât şi celelate societăţi de asigurare ar fi evitat întocmirea raportului care a stat la baza emiterii Deciziei nr.317/14.07.2003.
Din analiza dosarului cauzei reiese, corelând dispoziţiile art. 5 alin. 1 litera (a) cu prevederile art. 2, că printr-o astfel de practică, societăţile de asigurare în cauză au impus în mod direct sau indirect o strategie a preţurilor minimale RCA , încercînd astfel să deţină o poziţie dominantă pe piaţa românească privind Cartea Verde, astfel prejudiciind interesele consumatorilor. Consiliul Concurenţei trebuia să reţină şi săvărşirea faptei prevăzută de art.6 lit. (a) din aceiaşi lege. 
- În ceea ce priveşte excepţia ridicată de recurenta S.C. Allianz Asigurări S.A. Bucureşti cum că nu ar fi respectat protocolul BAAR, acesta nu are nici o relevanţă, dat fiind că prin semnarea circularei la data de 20 septembrie 1999, acesta ar fi urmat să acţioneze ca o asociaţie de agenţi economici pe piaţa asigurărilor prin aplicarea concertată a preţurilor de vânzare a produsului Cartea Verde. Totodată, Allianz Asigurări nu putea să solicite instanţei să ţină cont de faptul că aceasta nu a pus în practică circulara adoptată, deoarece raportul întocmit de Consiliul Concurenţei a avut ca temei tocmai sesizarea unei persoane fizice care viza direct pe recurentă că ar fi practicat o faptă anticoncurenţională, deci fapta există şi recurenta, într-un fel sau altul, aplicase tarifele minimale privind R.C.A-Cartea Verde.
Precizăm că în Decizia nr.1942 din 24 martie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de contencios administrativ şi fiscal, a stabilit că BAAR, în şedinţa din 20 septembrie 1999, la care a participat recurenta şi alte 8 societăţi de asigurare, au adoptat o circulară cu valoare de protocol, prin care au fost stabilite nivelurile minimale pentru primele de asigurare la produsul – Cartea Verde, ceea ce reprezintă o înţelegere care are ca obiect denaturarea concurenţei pe piaţa relevantă a asigurărilor auto cu valabilitate în afara teritoriului României, prin fixarea concertată a preţurilor de vânzare a produsului numit Cartea Verde.

II. Speţă: Propunerea şi administrarea probelor

Reclamanta S.C. SDCE S.R.L. Baia Mare, în calitate de lichidator al S.C. T. T. S.R.L, a solicitat instanţei s-o oblige pe pârâta S.C. AC SRL Sfântu Gheorghe să-i plătească contravaloarea produselor livrate.
Prin sentinţa civilă nr. 211/14.06.2000, Tribunalul Covasna a admis acţiunea şi a obligat pârârta să plătească reclamantei preţul mărfii livrate. 
Prima instanţă a reţinut că pârâta nu a dovedit, aşa cum a susţinut în întâmpinare, că a achitat o parte din creanţă cu mandat poştal şi o parte prin compensare şi că în aceste circumstanţe ar mai avea de achitat cu titlul de preţ numai o diferenţă, conform dispoziţiilor coroborate ale art. 969, 970 şi 1361 Cod Civil.
Această soluţie a fost confirmată de Curtea de Apel Braşov, Secţia comercială şi de contencios administrativ, care prin decizia nr. 106/Ap. din 28 martie 2001, a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC A.C. S.R.L., Sfântu Gheorghe, reţinând că pârâta nu a făcut dovada că ar fi achitat vreo sumă în contul datoriei, întrucât din cele două chitanţe depuse la dosar nu rezultă în contul căror facturi s-au făcut plata şi cărei societăţii i s-au expediat sumele. De asemenea, instanţa de apel a mai contestat că pârâta nu a putut proba nici susţinerile subsidiare, în sensul că a achitat parţial debitul prin compensare, adică prin livrarea către reclamantă a unor mărfuri, în condiţiile în care la dosar nu s-au depus acte care să confirme o astfel de situaţie iar reclamnata a contestat existenţa unei asemenea plăţi.
Împotriva acestei ultime hotărâri, pârâta S.C. A.C. S.R.L. a declarat recus, susţinând că în cursul anilor 1997, 1998, 1999 a primit marfă de la S.C. T. T. S.R.L, astfel că ar mai fi de achitat o diferenţă, dar nicidecum suma pretinsă prin acţiune de lichidatorul reclamantei.
Cum în litigiu se află trei societăţi comerciale, respectiv S.C. T.T. S.R.L. Baia Mare, S.C. T.T.P SR.L Baia Mare şi S.C. A.C. S.R.L Sf. Gheorghe, pârârta a considerat că pentru lămurirea situaţiei plăţilor se impunea în acelaşi timp admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, admiterea apelului şi desfiinţarea sentinţei cu trimiterea spre rejudecare la instanţa de fond pentru completarea probelor, constând în confruntarea evidenţelor contabile ale celor trei societăţi. 
Recursul pârâtei nu este fondat.

Concluzii

Instanţa de fond a reţinut, în mod corect, că pârâta nu a dovedit că ar fi achitat vreo sumă în contul celei pretinse, care reprezintă contravaloarea facturilor menţionate în acţiune, întrucât cele două chitanţe depuse la dosar nu probează stingerea parţială a debitului, în contextul în care nu s-a indicat pentru ce factură s-a făcut plata şi în contul cărei societăţi s-au expediat sumele, pretinse ca plăţi.
Trebuie precizat, din examinarea chitanţelor, că sumele au fost expediate pentru destinatarul O.C. persoană fizică, fără a se preciza în ce calitate şi dacă era reprezentantul unei societăţi, din moment ce figurează ca destinatar al sumelor prezentate ca achitate.
Or, în acest context reclamanta nu a recunoscut efectuarea plăţii vreunei sume în contul celei solicitate prin acţiune ci, dimpotrivă, a contestat în tot cursul procesului o asemenea situaţie, iar pârâta era datoare să solicite, cel târziu în apel, completarea probelor cu o expertiză de specialitate şi nu să ceară abia în recurs, cale de atac care nu are caracter devolutiv ci are loc numai un control al hotărârii atacate în limita motivelor expres prevăzute de procedura civilă , casarea hotărârilor şi trimiterea cauzei la instanţa de fond, pentru administrarea de noi probe, în cauză pentru confruntarea evidenţei contabile a celor trei societăţi comerciale, deci completarea probelor, care trebuia formulată cel târziu în apel, pentru că în recurs nu se pot produce probe noi, cu excepţia înscrisurilor . Din cauza examinată s-a demonstrat deficienţe în evidenţa contabilă a pârâtei, instanţele pe drept au înlăturat susţinerile acesteia invocate în apărarea sa, care au fost contestate de reclamantă în sensul că s-ar fi stins parţial debitul prin plăţi directe şi respectiv, prin livrări în compensare.

III. Speţă: Daune morale, Răspundere civilă delictuală, Condiţii

Prin acţiunea civilă înregistrată la Curtea de Apel Braşov sub nr. 453/2000, reclamanta B.C, cetăţean german, a chemat în judecată statul român, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 80 000 Euro, daune morale, pentru prejudiciile suferite prin eliberarea de către autorităţile române a certificatului de naştere seria G.H nr. 435/.07.05.1990, prin care i s-a modificat locul real al naşterii, cu consecinţe asupra exercitării depline a drepturilor derivate din starea civilă, relative la atributele de identificare a persoanei sale. 
Prin sentinţa civilă nr. 389 din 21 aprilie 2000, Curtea de Apel Bucureşti şi-a declinat competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Braşov.
Prin sentinţa civilă nr.324 din 12 decembrie 2000, Curtea de Apel Braşov a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov.
Prin sentinţa civilă nr. 239 din 24 martie 2001, Tribunalul Braşov a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată.
În esenţă, Tribunalul Braşov a reţinut că prin Hotărârea pronunţată la 05.05.1989 de către Tribunalul München, a fost încuviinţată adopţia reclamantei, cetăţean român, de către M.W.H. cetăţean german, hotărărea de adopţie fiind recunoscută în România la data de 12 ianuarie 1990, prin hotărârea Tribunalului Braşov, în baza căreia serviciul central de stare civilă a eliberat reclamantei un nou certificat de naştere, care la rubrica „locul naşterii” s-a trecut localitatea „München” – domiciliul celui care cerea adopţia, deşi în realitate, reclamanta s-a născut în localitatea Predeal, judeţul Braşov- România.
Instanţa a mai reţinut faptul că adopţia reclamantei a fost desfăcută la cerere, prin hotărârea Tribunalului München din 31.09.2000, recunoscută în România, prin sentinţa civilă nr. 732 din 07.02. 2001 a Tribunalului Braşov.
Instanţa a reţinut că certificatul de naştere a fost eliberat reclamantei de autorităţile române cu respectarea dispoziţiilor art.79 alin. 4 din Codul Familiei şi art. 20 alin. 3 din Decretul nr. 278/1960, în vigoare la data întocmiri actului, norme care prevăd că la rubrica „locul naşterii” se va trece localitatea de domiciliu a înfietorului, fără distincţie între adopţiile naţionale şi internaţionale. Instanţa a reţinut anularea actului de naştere. Efectul desfacerii adopţiei nu este de natură a genera un drept la daune morale, căci reclamanta a avut posibilitatea de a-şi dovedi identitatea cu certificatul de naştere iniţial, hotărârea de adopţie, sentinţa de recunoaştere a acestei hotărţrii, certficatul de naştere internaţional.
Prin decizia civilă nr. 84/23.noiembrie 2001, Curtea de Apel Braşov a respins, ca nefondat, aplelul reclamantei, declarat împotriva hotărîrii menţionate, pentru considerente similare celor ţinute de instanţa de fond, calificând, însă, cererea reclamantei ca fiind o acţiune în răspundere civilă delictuală, întemeiată pe dispoziţiile art. 998-999 din codul civil, context în care se apreciază că în cauză nu sunt cerinţele răspunderii civile delictuale, nefiind în prezenţa unei fapte ilicite, generatoare de prejudicii.
Prin decizia civilă nr. 3476/29.12.2003, Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie a respins recursul formulat în cauză de către reclamanta B.C. ca nefondat, reiterând considerentele celor două instanţe, prilej cu care se reţine că „în spiritul armonizării legislaţiei române în materia adopţiilor, cu legislaţia comunitară, prin Legea nr.48/16.07.1991, la art.4 s-a prevăzut înscrierea, la rubrica „locul naşterii” a localităţii în care domiciliază cei care au au adoptat nu se aplică în cazul adopţiei, cu precizarea că această normă nu era incidentă în cauză în raport cu data întocmirii actului de naştere al reclamantei, căci legea nu retroactivează”.
Sub toate aceste aspecte, instanţa de recurs a reţinut că în cauză nu este întrunită cerinţa ilicităţii faptei pretins păgubitoare, şi nici condiţia existenţei unui prejudiciu, ca element al răspunderii civile delictuale.

Concluzii

Speţa de faţă, rezumată, pune în discuţie, la nivel de principiu, două probleme strâns legate între ele:
- Prima problemă vizează calitatea statului de parte în acţiunea de daune morale pe temei delictual pentru fapta proprie – constând într-o inacţiune cauzatoare de prejudicii prin îndeplinirea unor obligaţii asumate prin Constituţie, convenţii, tratate internaţionale etc, veritabile izvoare de drept, cât şi calitatea statului de a fi parte într-un astfel de demers juridic pentru fapta cauzatoare de prejudicii săvărşită de o autoritate publică.
- A doua problemă vizează aplicabilitatea dispoziţiilor art. 20 alin. 3 din Decretul nr. 278/1960 şi a dispoziţiilor art. 79 alin. 4 din Codul Familiei, în materia adopţiilor internaţionale în raport cu legislaţia comunitară în privinţa eliberării actului de naştere din litigiu şi momentul soluţionării cauzei în discuţie.
La prima problemă de drept, având în vedere dispoziţiile art. 998-999 cod civil, potrivit cărora orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu îl obligă pe acela, din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara, acestea fiind aplicabile şi în situaţia în care fapta cauzatoare de prejudiciu este săvărşită de stat sau de o autoritate publică şi constă într-o inacţiune cauzatoare de prejudiciu, ca urmare a neîndeplirii unor obligaţii legal asumate, independente de natura obligaţiilor sau izvorul lor. 
Aici, putem concluziona că pot fi invocate: prevederile art. 15 alin. 1 din Constituţia României , care statuează că cetăţenii beneficiază de drepturi şi de libertăţi conscrate prin Constituţie şi prin alte legi; prevederiile art. 52 alin. (1) si (2) din Constituţie care vizează dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, dispoziţiile art.11 din Constituţie, potrivit cărora tratatele ratificate de România, potrivit legii, fac parte din dreptul român. Astfel, statul nostru obligându-se să îndeplinească obligaţiile cu bună credinţă care îi revin şi la care a devenit parte.
De asemeni, subliniem drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului care sunt reglementate de Constituţie în Titlul II. Astfel, potrivit art.1 alin 3 cât şi prevedrilor art. 20 “Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelate tratate privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne au prioritate reglementările internaţionale.
În privinţa aderării şi integrării României la Uniunea Europeană, statul nostru şi-a asumat o serie de obligaţii care au menirea armonizării legislaţiei la cea comunitară. În acest sens precizăm, că România a aderat la Convenţia Europeană în materia adopţiei de copii încheiată la Strasbourg în 24 aprilie 1967 prin Legea nr. 15/1993 . La art. 20 se prevede faptul că “părţile pot obţine documente extrase din registrele publice, al căror conţinut atestă faptul, data şi locul naşterii adoptatului” dar nu se dezvăluie în mod expres adopţia şi nici identitatea părinţilor fireşti. România prin ratificarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului , alături de guvernele semnatare, membre ale Consiliului Europei este obligată să ia măsurile necesare pentru a asigura garantarea anumitor drepturi enunţate în Decalaraţia Universală a Drepturilor Omului, proclamată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la data de 10 decembrie 1948, statele fiind obligate să recunoască şi să granteze drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, definită în Titlul I al Convenţiei.
Considerăm în speţa de faţă că datoria instanţelor judecătoreşti era să verifice conduita statului român, prin autorităţile române chemate în judecată, în calitate de pârât, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin prisma exigenţelor instituţiei răspunderii civile delictuale, respectiv identificarea faptei cauzatoare de prejudiciu, a naturii acestuia, determinarea prejudiciului, stabilirea raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciul pretins invocat de reclamantă. 
Din hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţele din prezenta speţă, rezultă că o astfel de preocupare a făcut obiectul analizei celor trei instanţe, care deopotrivă se pronunţă în sensul inexistenţei faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu.
Analiza este raportată la caracterul licit al actului de naştere, în cauză certficatul de naştere emis la data de 10.05.1991 , prin prisma dispoziţiilor art.79 alin. 4 Cod Familiei şi art. 20 alin. 3 din Decretul nr. 278/1960, potrivit căruia în noul act de naştere, la rubrica “locul naşterii, se va trece localitatea de domiciliu al înfietorului” în vigoare la data eliberării actului de stare civilă, cu precizarea că dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 48/1991 care introduce o excepţie de la regula înscrisă în normele mai sus menţionate, nu retroactivează şi deci reclamanta nu putea beneficia de prevederile art.20 alin 4 din Decret nr. 278/1960.
Instanţele nu au considerat elocvente temeiurile prezentate de reclamantă prin care critica conduitei statului român prin conduita autorităţilor publice române, care au ignorat practica internaţională, în condiţiile în care România reglementase Legea nr.11/1990 şi prevederile art. 20 alin 2 raporatat la art. 52, texete invocate de reclamantă la care aceasta adaugă jurisprudenţa aplicată a Curţii Europene de la Strasbourg cu valoare de izvor de drept aplicabil în speţa noastră, în momentul înregistrării acţiunii, avînd în vedere că România a ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin Legea nr. 30/1994.
În acest fel constatăm că cele trei instanţe au ignorat hotărârea pronunţată de Tribunalul München – Germania din 31.09.2000, recunoscută în România, prin sentinţa civilă nr. 732 din 07.02.2001 a Tribunalului Braşov. În baza art. 166 din Legea nr. 105/1992, hotărâre rămasă definitivă şi irevocabilă prin care s-a atestat existenţa prejudiciului suferit de reclamantă ca urmare a conduitei culpabile a autorităţilor române.
Tribunalul din München a arătat că starea de drept actuală a reclamantei o influenţează devaforabil şi o marchează puternic în privinţa personalităţii ei, astfel că desfacerea adopţiei este întemeiată, context în care adopţia a fost desfăcută prin aceeaşi hotărâre. Aşadar, existenţa unui prejudiciu extrapatrimonial a fost pe deplin dovedită, asemeni raportului de cauzalitate dintre acest prejudiciu şi conduita autorităţilor române. În aceste împrejurări, considerăm că instanţele erau chemate să evalueze cuantumul despăgubirilor solicitate de reclamantă pentru prejudiciul nepatrimonial suportat, rezultat atît din privaţiunile şi greutăţile întâmpinate de reclamantă în dovedirea indentităţii sale, cît şi din faptul că aceeaşi conduită culpabilă a autorităţilor a determinat-o să soclicite desfacerea adopţiei, adică să renunţe la alte drepturi câştigate prin înfierea sa. 
Instanţele române la data soluţionării trebuia să ia în considerare jurisprudenţa Curţii Europene în materie, cu referire specială la art. 8 şi 13 din Convenţia Europeană a drepturilor omului, care are valoarea unui izvor de drept, spre a evita declanşarea unor proceduri judiciare internaţionale cu consecinţa condamnării statului român la plata unor despăgubiri echitabile şi rezonabile, în raport cu natura încălcării drepturilor reclamantei.
Astfel, instanţele româneşti au evaluat eronat efectele principiului neretroactvităţii legii, bazându-se exclusiv pe regula tempus regit actum cu referire la momentul eliberării certificatului de naştere în cauză. Se impunea a fi avută în vedere jurisprudenţa Curţii Europene ca izvor de drept, prevederile Convenţiei europene a drepturilor omului, impunându-se a fi aplicate în speţa noastră ca efect a principului activităţii legii, dat fiind încălcarea dreptului menţionat, deşi produsă anterior ratificării de către România a Convenţiei a produs o vătămare continuă, respectiv efecte juridice ce urmau a fi reglate în raport cu legea în vigoare la momentul producerii lor. O astfel de lege a existat în dreptul intern, în speţă Legea nr. 48/1991 la data soluţionării litigiului, însă instanţele au nesocotit normele juridice în discuţie. 
Referitor la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 20 alin. 3 din Decretul nr. 278/1960 şi celor ale art. 79 alin. 4 din Codul Familiei, apreciem că în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, cu consecinţe în planul răspunderii civile delictuale, asemenea norme puteau fi aplicate în litera legii, însă numai până la intrarea în vigoare a legii nr.11/1990, care reglementează adopţia internaţională, evident în coroborare cu prevederile art. 11 din Legea nr. 105/1992.
De altfel, din modul de soluţionare a cauzei că instanţele române au înlăturat forţa probantă a hotărârii Tribunalului München, contrar dispoziţiilor art. 178 din Legea nr. 105/1992, potrivit cu care „hotărârea străină dată de o instanţă competentă are forţă probantă în faţa instanţelor române”, cu privire la situaţiile de fapt pe care le constată, dar în acelaşi timp au lipsit şi efectele hotărârii de recunoaştere a decizilor instanţelor stăine pronunţate de Tribunalul Braşov, după cum stipulează, art. 166 din Legea nr. 105/1992.
Deci se impunea interpretarea normelor în discuţie art. 20 alin. 3 din Decretul nr. 278/1960 şi art. 79 alin 4 Cod Familiei, în vederea aplicării lor în raport cu exigenţele dreptului internaţional şi jurisprudenţele Curţii Europene în vigoare, în raport cu data declanşării litigiului de faţă. 
Astfel, prevederile art. 4 din Legea nr. 48/1991 nu puteau fi ingnorate decât în nescocotirea spiritului care a stat la baza elaborării normelor în discuţie, precum şi cu ignorarea dispoziţiilor art. 31 şi 32 din Legea nr. 105/1992, potrivit cărora forma şi efectele adopţiei sunt supuse legii statului pe teritoriul căreia se încheie.
Mai adăugăm şi împrejurarea că într-un stat de drept, judecătorul naţional are puteri de interpretare a normelor, el fiind un simplu executant, abilitat să aplice legea în litera sa, conform unui statut reglementat exclusiv în sistemele de drept socialist. 
Dreptul român face parte din marea familie a dreptului romano-germanic, care permite judecătorului naţional să utlizeze, deopotrivă legea, jurisprudenţa, doctrina şi cutuma, ca izvoare de drept, unanim recunoscute în sistemele de drept.