RUDENIA

Rudenia reprezintă legătura de sânge sau legătura între persoane care coboară unele din altele sau dintr-un un autor comun.

Clasificare: 

- linia de rudenie
- gradul de rudenie.

Linia de rudenie este şirul de persoane între care există relaţii de rudenie. 

După acest criteriu există mai multe tipuri de rudenie:

- rudenie în linie dreaptă sau directă;
- rudenie în linie colaterală (rudele care au un autor comun, adică fraţii). Fraţii care au mamă comună se numesc fraţi uterini. Fraţii care au tată comun se numesc fraţi cosângeni;
- rudenie în linie ascendentă sau descendentă;
- rudenie din căsătorie care se întemeiază pe actul juridic al căsătorie;.
- rudenie din afara căsătoriei ( avându-se în vedere atât conceperea cât şi naşterea copilului care au loc în afara căsătoriei). 

Gradul de rudenie măsoară distanţa dintre rude.

- Fraţii sunt rude de gradul II.
- Unchiul şi nepotul de frate sunt rude de gradul III.
- Verii între ei sunt rude de gradul IV.

Mai există două categorii de rudenie în funcţie de actele sau faptele juridice ce reprezintă temeiul acestora, după cum urmează: 

- rudenia firească, întemeiată pe faptul juridic al naşterii;
- rudenia civilă, întemeiată pe actul juridic al adopţiei.

Faptul juridic este acel eveniment sau acţiune care se produce fără ca subiectul său să urmărească obţinerea unor oferte juridice (exemple de evenimente: cutremure, inundaţii, catastrofe naturale; exemple de acţiune: accident de maşină etc).

Actul juridic reprezintă acea manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a se obţine efectele prevăzute de lege (căsătoria, adopţia).

AFINITATEA

Afinitatea reprezintă legătura dintre soţi şi rudele celuilalt soţ cu excepţia cuscrilor. Persoanele cu o astfel de legătură se numesc afini.

Afinitatea nu depinde de legătura de sânge care încetează odată cu desfacerea căsătoriei, un exemplu ar fi legătura de afinitate care există între cumnaţi.

FILIAŢIA

Filiaţia o putem clasifica după cum urmează:

- Filiaţia după mamă, care se numeşte filiaţie maternă;
- Filiaţia după tată, care se numeşte filiaţie paternă.

Filiaţia reprezintă un şir neîntrerupt de naşteri care leagă o persoană de un strămoş al ei. Totodată reprezintă şi descendenţa dintre copil şi fiecare dintre părinţii lui.

Filiaţia faţă de mamă se stabileşte la fel, indiferent dacă copilul este din căsătorie sau din afara ei. Pentru a exista situaţia de filiaţie faţă de mamă (maternă), trebuie să existe două elemente esenţiale:

- naşterea;
- identitatea copilului căruia dorim să-i stabilim filiaţia, identitate stabilită în funcţie de naşterea acelui copil de către femeia faţă de care dorim să-i stabilim filiaţia. Dovada filiaţiei se face numai cu certificatul de naştere.

Filiaţia faţă de tată. 

Paternitatea din căsătorie se stabileşte datorită prezumţiei, adică a presupunerii, de căsătorie, respectiv a prezumţiei de paternitate.

Paternitatea din afara căsătoriei se poate stabili prin:

- recunoaşterea voluntară din partea pretinsului tată,
- recunoaşterea forţată, adică prin apelarea la justiţie privind stabilirea paternităţii copilului.

Prezumţia este următoarea: 
Filiaţia faţă de mamă vine să adauge la relaţiile pe care aceasta le-a întreţinut cu presupusul tată.

Pentru clarificarea paternităţii din căsătorie prezumţia legală indică filiaţia faţă de mamă şi existenţa căsătoriei acesteia cu soţul său, căsătorie bazată pe relaţii intime cu soţul şi pe relaţii de fidelitate între soţii.

TĂGĂDUIREA

Tăgăduirea paternităţii din căsătorie se face prin instanţa de judecată dacă “este cu putinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului”.

Expresia cu putinţă semnifică:

- imposibilitatea fizică de a procrea,
- deplasarea în străinătate, misiune,
- detenţia,
- imposibilitatea morală (relaţii total deteriorate între soţi),
- dispariţia tatălui.

Tăgăduirea paternităţii se face de către soţ în timpul căsătoriei.

Recunoaşterea soţiei că soţul nu este tatăl copilului nu produce efecte juridice dacă nu se face dovada că reclamantul s-a aflat în imposibilitatea de a avea legături intime cu pârâta.

Acţiunea în instanţă poate fi introdusă exclusiv de către soţ atât împotriva soţiei cât şi împotriva copilului, în termen de 6 luni, calculat de la momentul în care a aflat despre naşterea copilului.

Probe: se poate folosi orice mijloc de probă, în plus se foloseşte analiza grupelor sanguine.

Dacă acţiunea este admisă:

- ocrotirea copilului se va face numai de către mamă

- domiciliul copilului va fi la mamă sau la persoana fizică sau juridică la care a fost încredinţat sau dat în plasament.

RECUNOAŞTEREA


Recunoaşterea de paternitate intervine în situaţia copilului din afara căsătoriei:

- recunoaşterea voluntară, se face prin declaraţie la serviciul de stare civilă sau prin act înscris în faţa unui notar public sau prin testament.
- recunoaşterea forţată, acţiunea în justiţie pentru stabilirea paternităţii din afara căsătoriei se va înainta de către copilul minor sau major prin mama sa împotriva pretinsului tată.

Instanţa va cita Autoritatea Tutelară, dar numai după ce a stabilit filiaţia faţă de ambii părinţi şi dacă se pune problema încredinţării copilului şi a stabilirii contribuţiei părinţilor la cheltuielile ce pot apărea.

Termenul legal este mai mare decît în cazul tăgăduirii paternităţii, fiind de 1 an de zile de la naşterea copilului.

Ca mijloace de probă se admit toate mijloacele de probă legale iar în plus se mai permite:

- proba serologică a sângelui,
- proba antropologică (pigmentul pielii, conformaţia oaselor, etc),
- proba dactiloscopică (amprentele).

Proba antropologică şi proba dactiloscopică reprezintă simple indicaţii care vin să completeze mijloacele legale de probă.

Efectul principal al recunoaşterii de paternitate este acela al stabilirii pensiei de întreţinere al copilului minor.


Vizualizari: 221