I. Precizări prealabile

Din aplicarea universală şi efectivă a drepturilor omului distingem ca fiind călăuzitoare: dreptul la viaţă al oricărei persoane, dreptul de a nu fi suspus torturii, nici pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradanate etc.

Privind, putem aprecia că corpul omenesc este sacru, intangibil, inviolabil şi trebuie respectat, atât în timpul vieţii, cît şi după moarte şi nu poate să facă obiectul nici unui comerţ, astfel ca persoana să nu sufere vreo atingere sau să fie constrânsă în ceea ce priveşte corpul sau organele sale.

În dreptul internaţional, prin intermediul unor organisme de specialitate, s-au adoptat norme care stabilesc principiile generale în conformitate cu care donarea de organe trebuie realizată, printre care cele mai importante sunt: Principiul respectării demnităţii umane; Principiul interzicerii oricăror atingeri aduse acesteia; Principiul anonimatului donatorilor; Principul gratitudinii, etc. 

Specialiştii în bioetică consideră Legea nr. 2/1998 privind prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe umane ca fiind cadrul legal prin care se recunoaşte valoarea socială şi se protejează corpul uman. 

Orice act prin care se efectuează prelevarea unor organe din corpul uman viu, aducând o gravă atingere vieţii şi integrităţii corporale a omului, este sancţionat de prevederile Codului Penal, dar şi Legii nr.2/1998. Pentru a se evita aceste consecinţe, transplantul de organe trebuie conceput şi realizat ca un gest suprem de dăruire a omului către un alt semen, un act al unui om care, deşi cu drepturi inalienabile asupra corpului său, este un membru al societăţii şi, prin aceasta, poate aduce un serviciu semenului său, dar în condiţiile unei generozităţi sănătoase şi rezonabile. 

Intervenţia medicală asupra corpului uman trebuie efectuată cu respectarea unor condiţii stricte. Astfel, prelevarea de ţesuturi şi organe umane de la individul major trebuie să fie exprimat prin liberul consimţământ în mod expres şi în scris. Dacă consimţământul a fost viciat şi nu este exprimat în scris , aceasta reprezintă infracţiune şi se pedespseşte cu închisoare de la 2 la 5 ani – art. 14 din Legea nr 2/1998. Medicul are obligaţia de a informa corect pe donatorul asupra eventualelor riscuri şi consecinţe pe care le poate avea pe plan fizic, psihic, familial şi profesional în urma prelevării. De asemenea, este obligatoriu ca donatorul să efectueze în prealabil controlul clinic şi de laborator. De la aceste regului există şi o excepţie prin care primitorul se află în imposibilitatea de a-şi da consimţământul când intervenţia este urgentă şi riscă să-şi piardă viaţa. Din punct de vedere ştiinţific se face o diferenţă între “grefă”, operaţia care se referă la transpunerea şi aplicarea în alte zone ale corpului a unor fragmente provenind de la aceeaşi persoană, şi “transplant”, care implică nu numai o operaţie de suprafaţă, dar şi restabilirea circulaţiei sanguine. Prin “autotransplant” se înţelege situaţia transferului unui organ în corpul aceleiaşi persoane, cum ar fi, de pildă, transferul rinichiului într-o zonă mai joasă a corpului uman. Din punct de vedere medical se mai face distincţia între grefa isogenică (transplantarea între persoane gemene), alogrefa sau grefa alogenică (transplantul între indivizi aparţinînd aceleiaşi specii), grefa xenogenică sau heterotransplant, reprezentând transplantul între animale de specii diferite. 

Legea nr. 2/1998,a fost reglementată, ţinându-se cont de reglementările internaţionale, avându-se în vedere principiile şi regulile incidente în această materie, norma juridică stabileşte regimul juridic al prelevării şi transplantului de ţesuturi şi organe umane. 

Prelevarea este privită ca legală, în situaţia în care primitorul urmează să i se transpună o grefă. 

Prin “prelevare” se înţelege recoltarea de ţesuturi şi/sau organe umane sănătoase morfologic şi funţional, în vederea realizării unui transplant. “Transplantul” de ţesuturi şi/sau organe umane reprezintă acea activitate medicală complexă care, în scop terapeutic, înlocuieşte ţesuturi şi/sau organe umane compromise, morfologic şi functional, din corpul unui subiect uman cu alte structuri similare, dovedite ca fiind sănătoase. 

“Donatorul” este subiectul în viaţă sau subiectul în stare de moarte cerebrală, compatibil genetic cu potenţialul primitor care, în scop terapeutic, donează ţesuturi şi/sau organe umane. 

“Primitor” este subiectul care beneficiază de realizarea unui transplant. Pentru ca prelevarea să fie licită şi să nu pună în pericol viaţa donatorului acesta trebuie să facă obiectul unor organe unice şi vitale - art. 10 alin. 3, prelevarea de organe unice se poate face doar de la cadavre.

O prevedere importantă este aceea prin care se interzice prelevarea şi transplantul de organe şi ţesuturi umane de la potenţialii donatori minori, precum şi de la persoanele lipsite de discernământ, aflate în viaţă. Deci legea exclude total prelevările de ţesuturi şi organe de la o persoană minoră sau de la un debil mintal. 

Prelevarea de măduvă osoasă poate fi efectuată şi de la minori, dar numai în beneficiul fratelui sau al surorii sale – Potrivit prevederilor art. 7 alin.1 din lege, prelevarea de măduvă osoasă de la minori se poate face numai cu consimţământul fiecăruia dintre titularii autorităţii părinteşti sau al reprezentantului legal al minorului. Consimţământul trebuie exprimat în faţa preşedintelui tribunalului judeţean sau al municipiului Bucureşti, după caz, în a cărui rază de activitate domiciliază minorul, ori în faţa unui magistrat, după efectuarea obligatorie a unei anchete de către autoritatea tutelară competentă. Refuzul minorului impiedică orice prelevare, indiferent de opţiunea părinţilor sau reprezentantului legal. Legea asigură respectarea principiilor protecţiei corpului uman, deoarece incriminează determinarea cu rea credinţă sau constrângerea de natură fizică sau morală a unei persoane să doneze ţesuturi şi sau organe umane, indiferent sub ce formă, pedeapsa aplicată fiind între 1-3 ani- articolul 16 alin. 2. Constituie infracţiune fapta persoanei de a dona ţesuturi şi sau organe umane în scopul obţinerii unor foloase şi se pedepeşte cu detenţia de la 1 la 3 ani. – art.16 alin. 1 

Prin lege sunt prevăzute şi anumite condiţii în care pot avea loc activităţile de prelevare şi transplant de ţesuturi şi organe umane. Ca principiu este stabilită regula că prelevarea şi transplantul de organe şi ţesuturi umane nu poate face obiectul vreunei tranzacţii, deoarece, conform art. 2: “Donarea în timpul vieţii sau consimţământul scris pentru prelevarea de ţesuturi şi organe, după moarte, dat de membrii familiei ori de rudele prevăzute de lege, dupa moartea acestuia, reprezintă un act profund umanitar, care poate permite salvarea vieţii unui om. Din păcate cei care apelează la acest procedeu sunt de multe ori în “dublă suferinţă” , pe de o parte, primitorul are nevoie urgent de organul vital pentru a-şi salva viaţa, iar pe de altă parte donatorul realizează acest gest urmărind un interes în patrimoniul său, de regulă pentru a-şi asigura traiul de zi cu zi renunţă la unul din organele sale. Legea intrezice divulgarea informaţiilor care ar permite primitorului să identifice pe donator. Această prevedere are poate la bază sentimentul de culpabilitate pe care primitorul îl poate încerca faţă de donator. Dar de la aceasta există şi excepţie, în caz de necesitate terapeutică. 

Persoana care şi-a exprimat consimţământul scris pentru prelevarea de organe şi ţesuturi după moartea cerebrală dă dreptul celui în cauză la înregistrarea şi primirea Cărţii de donator, după procedurile stabilite în anexa nr. 4 si 9.

Stabilirea necesităţii efectuării prelevării şi a transplantului de ţesuturi şi organe umane, coordonarea şi supravegherea acestor activităţi medicale revin Agenţiei Naţionale de Transplant, care a preluat activitatea comisiei, în urma publicării Ordonanţei nr. 79/19.08.2004. 

Potrivit legii “se interzice divulgarea oricărei informaţii care ar permite primitorului identificarea celui care a donat un ţesut sau organ. De la această dispoziţie se poate deroga numai în caz de necesitate terapeutica”. De asemenea se interzice “publicitatea în favoarea donării de tesuturi sau organe în folosul unei persoane sau al unei instituţii spitaliceşti determinate”. Prelevarea şi transplantul de ţesuturi şi organe ca urmare a exercitării unei constrângeri de natură fizică sau morală asupra unei persoane fizice sunt strict interzise. Cu privire la consimţămînt, legea cuprinde şi alte prevederi, printre care şi posibilitatea donatorului de a reveni înainte de prelevare asupra consimţământului dat. 

Legea diferenţiază situaţia prelevării de ţesuturi şi organe umane de la persoane în viaţă de cele aparţinând unor persoane decedate. Prelevarea de tesuturi şi organe umane în scop terapeutic se poate efectua de la persoane majore în viata, cu capacitate mintală deplină, numai dacă nu exista un pericol pentru viaţa donatorului şi cu consimţământul scris, liber, prealabil si expres al acestuia. 

Legea mai prevede necesitatea controlului prealabil clinic şi de laborator al donatorului. Consimţământul se dă numai după ce donatorul a fost informat in prealabil de medic asupra eventualelor riscuri şi consecinţe pe plan fizic, psihic, familial şi profesional, rezultând din faptul prelevării.

În ceea ce priveste prelevarea de ţesuturi şi organe umane de la persoanele decedate, aceasta se efectuează potrivit legii, numai dacă moartea cerebrală a fost constatată medical şi în timpul vieţii acestuia şi şi-a exprimat consimţământul cu privire la acest procedeu. Legea de faţă, permite şi prelevarea în absenţa acestuia, în astfel de caz se solicită acordul scris al membrilor majori ai familiei sau al rudelor, în următoarea ordine: soţ, părinte, copii, frate ori soră. În absenţa acestora, consimţământul va fi luat de la persoana autorizată în mod legal care să îl reprezinte pe defunct- art. 8 alin. 2 din lege. 

Cu toate acestea există o singură excepţie de la principiul inviolabilităţii, cînd nu este nevoie de autorizare prealabilă. În scopul identificării cauzelor care au dus la decesul persoanei se apelează la autopsia cadavrului. Prelevările de organe sunt permise şi de la minorul decedat, aceasta făcându-se cu numai cu consimţămîntul scris al părinţilor sau al reprezentantului legal. În multe cazuri familia refuză darea consimţământului, motivul fiind mai degrabă de ordin religios pentru decedat şi cu respectarea modelului cuprins în anexa nr. 3. Minorul ca şi majorul se bucură de dreptul de a hotâră ce se va întămpla cu rămăşiţele sale, astfel că refuzul său nu dă dreptul nimănui să decidă asupra corpului neînsufleţit. Puterea omului asupra corpului său se întinde şi în ceea ce priveşte corpul neînsufleţit, aşadar, dacă defunctul a exprimat în timpul vieţii, dorinţa de a nu dona ţesuturi şi organe umane, acest lucru nu mai poate fi efectuat indiferent de dorinţa familiei, rudelor sau reprezentatului legal. Dacă persoana decedată – posesoare cărţii de donator şi-a exprimat, în scris, în timpul vieţii, dorinţa de a dona organe sau ţesuturi conform anxei nr.4, nu mai este necesar consimţământul cerut la alin.2 conform art. 8 alin. 3 Articolul, statuează faptul că prelevarea de ţesuturi şi organe umane se poate efectua numai dacă prin actul prelevării s-a manifestat consimţământul în scris de a se face asemenea operaţii, dacă prin actul prelevării se compromite o autopsie medico-legală, în cazul, în care nu se respectă aceste prevederi, se pedepseşte cu închisoarea de la 1 an la 3 ani conform art. 15. 

Momentul morţii este considerat de unii autorii ca fiind cel în care survine moartea cerebrală, deoarece în astfel de situaţii nu există însă o moarte reală; argumentul de deontologie medicală cel mai des întâlnit şi întemeiat este că prelevarea de ţesuturi şi organe trebuie admise în situaţia în care se constată prezenţa morţii cardiace în concordanţă cu încetarea funcţiilor cerebrale.

II. Transplantul de ţesuturi şi organe umane

Dacă analizăm datele cu privire la transplanturi, observăm că din a doua jumătate a secolului al XX-lea, aceste operaţii au luat o amploare deosebită. Astfel că până în 1959 transplantul de organe între gemeni părea singurul posibil. O serie de transplanturi de rinichi între gemeni fuseseră realizate cu succes la Boston, de grupul condus de J.Merrill. Alte cazuri de transplanturi s-au izbit însă de refuzul organismului persoanei primitoare de a recepţiona organul străin. 

Cu toate acestea, în 1952 o grefă de rinichi de la o mamă către fiul său a fost efectuată cu succes la spitalul Necker din Paris de Jan Hamburger, care a propus compararea grupelor leucocitare ale donatorului şi ale primitorului în scopul selectării transplanturilor. 

Un alt savant, Jan Dausset, a fundamentat ideea “antigenelor H.L.A.” (Human Leukocytes Antigens), experienţele sale demonstrând că transplanturile erau mai bine tolerate în situaţiile în care grupele HLA ale donatorului şi ale primitorului erau identice ori difereau foarte puţin.

Cu timpul, experienţele au demonstrat posibilitatea realizării unor transplanturi de rinichi între veri primari, în general numărul transplanturilor de rinichi fiind destul de mare şi operaţiile efectuându-se cu succes. La rinichi, proportia de succese fiind de 80%. În cazul transplanturilor de inimi, în jur de 600, proportia de transplanturi reuşite este de 70%, iar la transplanturile de ficat, aproximativ 560, proporţia de succese este de 20-30%. 

În cazul transplanturilor de plămâni rezultatele au fost slabe, iar în cazul celor circa 250 de transplanturi de pancreas procentul operaţiilor reuşite este de 10-15%. 

În ceea ce priveşte donatorul, practica arată că transplanturile au fost autorizate, de regulă, în cazul organelor duble, de exemplu rinichi, simpla efectuare a operaţiei neîmpietând sănătatea donatorului. În cazul celorlalte transplanturi de organe s-a recurs la prelevarea unor organe de la cadavre. La noi în ţară, primul transplant renal a fost efectuat la Spitalul Fundeni, de către profesorul doctor Eugen Proca, în anul 1980, primul transplant renal, iar în anul 1981, la Spitalul Judeţean Timişoara, o echipă de medici condusă de doctorul Petru Drăgan a efectuat primul transplant cu un rinichi luat de la un cadavru. 

Transplantul nu poate fi efectuat împotriva primitorului. Acesta trebuie să consimtă şi el numai după o prealabilă informare privind eventualele riscuri care pot rezulta; deci suntem din nou în prezenţa unui consinţământ special. Informarea se aduce la cunoştinţa primitorului, părinţilor ori reprezentatului legal. Consimţământul primitorului trebuie să respecte aceleaşi condiţii ca şi în cazul prelevării. 

Transplantul poate avea loc şi fără consimţământul cerut de lege dar numai dacă primitorul se află în imposibilitatea de a consimţi şi datorită unor împrejurări obiective legătura cu familia ori cu reprezentaţii legali nu se poate lua în mod util iar întârzierea ar conduce la decesul eventualului primitor. Această operaţiune se poate efectua numai în scop terapeutic. În tăcerea legii, transplantul poate fi licit , efectuat chiar dacă viaţa primitorului nu este în pericol. Legea nu cere expres ca transplantul să fie nepericulos pentru viaţa prmitorului dar acest lucru se subînţelege; desigur, riscul există dar acesta trebuie să fie cel dictat de bunul simţ şi de deontologia profesională.

Nerespectarea principiului inviolabilităţii dă dreptul persoanei care se consideră atinsă să solicite o indemnizaţie pecuniară pentru repararea prejudicului suportat, în temeiul art. 998 din Cod Civil. Daunele corporale se împart în daune materiale care pot fi uşor de apreciat-lipsa de câştig pe durata incapacităţii de muncă şi daune morale a căror evaluare este obligatorie. 

III. Persoana fizică şi procrearea medical asistată

Evoluţia geneticii şi a biologiei a scos în evidenţă tainele plămădiri vieţii fiinţei umane. Ştiinţa este într-o continuă căutare a miracolelor umane. Dacă până nu de mult se vorbea de procreare naturală, astăzi existenţa fiinţei umane se datorează şi rezultatelor obţinute în urma procreării artificiale. 

Realizarea procreării artificiale se efectuează în trei etape: ovocitele sunt prelevate prin edioscopi puse într-un incubator; fecundarea prin spermatozoizii soţului, concubinului, partenerului de viaţă, iar cîteva zile mai târziu embrionul este introdus în uter pentru a se relua firesc cursul naturii, acest procedeu mai este cunoscut şi sub denumirea de fecundarea în vitro; ultima etapă este fertilizarea în vitro. 

Procrearea medical asistată se face, numai dacă există un cuplu şi acesta este infertil, de regulă se apelează la donator numai dacă există o imposibilitate de procerare medical asistată în interiorul cuplului. Donatorul trebuie să fie anonim, iar actul de donaţie trebuie să fie gratuit, fiind necesar consimţământul scris al soţilor, concubinilor cît şi din partea donatorului. Procrearea medical asistată se deosebeşte de clonare, care înseamnă realizarea unor indivizii identici pe cale asexuală, dintr-un ascendent unic. În majoritatea statelor, clonarea este interzisă, fiind considerată un procedeu de multiplicare a indivizilor împotriva firii; ea poate altera într-un mod îngrijiorător caracterele speciei umane. 

Fiecare individ este o particularitate a lumii biologice, având o valoare unică şi distinctă în cadrul speciei umane. 

IV. Eutanasia -“Moartea dulce”

Dacă despre cele de mai sus s-au exprimat diverse opinii şi s-au scris o serie de lucrări de specialitate, existând şi un cadrul minim legal, considerăm că este necesar să reflectăm mai atent asupra acestui fenomen numit euthanasia, care capătă din ce mai mult ecou în lumea contemporană, dar, oricît am dori, spaţiul alocat acestei lucrării nu ne permite aprofundarea problemei exhaustiv, vom încerca, însă, să evidenţiem cîteva idei privind dreptul la viaţă .

În societatea de astăzi s-a pus de nenumărate ori în discuţie apărarea drepturilor bolnavilor incurabili în lupta anevoioasă şi crudă cu dorinţa de viaţă. 

Dintre aceste „păcate divine” eutanasia reprezintă cel mai vehement şi disputat subiect. Despre înţelesul conceptului de eutanasie, lumea medicală, religioasă, juridică, dar şi societatea civilă au oferit mai multe definiţii. 

Literatura de specialitate a propus definiţii variate ale eutanasiei, de la cele strict legate de etimologia greacă a termenului ("eu" = bun, "thanatos" = moarte) până la altele care se doresc exhaustive. În orice caz, nu s-a ajuns încă la o definiţie unanim acceptată de lumea medicală, religioasă şi juridică, dezbaterea pe marginea definirii eutanasiei fiind încă deschisă şi controversată.

Medicina priveşte eutanasia ca fiind de două tipologii: Eutanasia activă prin care pacientului i se asigură o moarte uşoară prin administrarea de medicamente şi Eutanasia pasivă care se rezumă la decuplarea bolnavului de la aparatele de susţinere cît şi întreruperea medicamentaţiei şi a alimentaţiei de orice fel.

Aceste tipologii sunt încadrate în dreptul „execuţiei”. Astfel, doctorul, de comun acord cu bolnavul, care nu mai suportă tratamentul, consimte la renunţarea de a mai trăi. De fapt, medicul nu-l eliberează pe bolnav de suferinţă, mai degrabă elberează familia şi societatea de bolnavul devenit o povară inutilă, dar de multe ori, în spatele unei astfel de decizii, stau raţiunii, nu tocmai ortodoxe mergând până la a culege masa succesorală. Cea mai potrivită explicare a eutanasiei din spectrul medicinei se rezumă la oprirea efectivă sau retragerea tuburilor de hidratare şi hrănire a bolnavului. Aceasta poate fi considerată o opţiune morală, doar atunci când bolnavul este într-o stare de profundă comă sau când se află într-o stare de inconştienţă, deşi se află în ultimele faze ale procesului morţii şi cere repetat ca hrana şi lichidul să fie sistate, acest al doilea caz nu mai constituie eutanasie activă sau sinucidere. De fapt, bolnavul îşi acceptă mai degrabă realitatea morţii iminente şi lasă boala sau trauma trupească să-şi urmeze firul natural acolo unde medicina a dat greş sau ştiinta nu mai poate face absolut nimic.

Biserica are cel mai categoric şi critic punct de vedere. Eutanasia este considerată o viloare a „legii divine „ dar şi o „crimă contra vieţii”. Biserica ortodoxă priveşte acest flagel ca o formă specială de omucidere cu partciparea medicilor şi al rudelor, iar prin rugăminţile stăruitoare ale pacientului avem de-a face cu o sinucidere îngrozitoare.

Viaţa fiind un dar de la Dumenezeu, trebuie apărată şi nu distrusă. Prin moarte, bolnavul trece la o altă viaţă, dar prin eutanasie, el renunţă la viitor. Astfel, un bolnav care a optat pentru această cale împreună cu medicul ajung direct în iad, încălcând astfel, cea de-a şasea poruncă divină „Să nu ucizi!”.

În ceea ce priveşte legiferarea eutanasiei, unele categorii profesionale au pus acut problema lipsei cadrului legal, dar acesasta încă nu a fost pusă în aplicare. Dintre statele care au reglementat eutanasia, Olanda deţine cea mai tristă statistică din lume, astfel că, până în prezent s-au înregistrat peste 3000 de sinucideri benevole. Pentru a se renunţa la această practică Biserica Catolică din Olanda a editat o lucrare în care sunt publicate documente care au stat la baza luării de decizii privind eutanasierea în sute de cazuri. Conferinţa Episcopală din Olanda speră să convingă statele care sunt orientate spre legiferarea eutanasiei să înţeleagă întâi de toate învăţătura şi înţelepciunea biserciească. 

Cu toate că în SUA, mai precis în statul Oregon, eutanasia este permisă, numai în cazul persoanelor grav bolnave, până în prezent aceasta, nu a fost pusă în practică. Cele mai „abominale crime” au avut loc în Germania hitleristă, care sub pretextul eutanasiei erau omorâţi copiii nou-născuţi cu malformaţii, blonavii incurabli, dar şi invalizii.

Legislaţia penală franceză distinge două feluri de eutanasie: Eutanasia activă si cea pasivă.

Eutanasia activă este considerată aceea cînd moartea survine în urma intervenţeie medicilor fiind încadrată ca omor premeditat.

Eutanasia pasivă îşi produce efectele prin abţinerea terapeutică de la tratament, aspect calificat ca fiind neacordarea asistenţei de specialitate sau insuficient de interesat de sine.

Eutanasia fost practicată în Regatul Unit unde medicii aveau dreptul să decidă întreruperea susţinerii artificiale a vieţii pacienţilor incurabili.

Eutanasia în România

Există reglementări în unele sisteme de drept prin care consimţământul prealabil al victimei de a suprima viaţa unei persoane bolnave înlătură răspunderea penală a făptuitorului, dar acestea sunt excepţii, în cazuri expres definite prin lege.

În ţara noastră se impune elaborarea unei legii speciale sau completarea dispoziţilor care fac referire la sancţionarea valorilor sociale din codul penal, iar astfel de practici să fie sancţionate penal. 

Dacă Codul penal din 1936, prevedea în cadrul art. 486, două variante atenuante ale omuciderii intenţionate, una constând în uciderea persoanei în urma rugăminţii stărutitoare şi repetate ale acestuia, iar cealaltă variantă uciderea unei persoane sub prezenţa impulsuuil de milă, pentru a curma suferinţele. Legiuitorul român reglementează o serie de infracţiunii contra persoanei, care se caracterizează prin existenţa unui obiect material, de regulă corpul uman, asupra căruia s-au exercitat actele de atingere a securităţii fizice a unei persoane, integritatea corporală, sănătatea omului, dreptul la personaliatate, liberate etc

Valorile sociale ocrotite sunt împărţite în 2 subgrupe: 

- infracţiunile prevăzute de art. 174-179 Cod Penal (lovirea şi vătămarea integrităţii corporale) cuprind actele care aduc atingere vieţii.
- infracţiunile contra integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei, actele care lezează integritatea automorfologică a persoanei şi starea de funcţionare psiho-fizilogică a organelor corpului uman- art. 180 - 184 Cod Penal

Codul Penal român trebuie să regelemeteze eutanasia ca infracţiune în formă activă ca infracţiune survenită în urma intervenţiei medicilor sau a curmării vieţii prin rugăminţile bolnavului, iar forma pasivă să fie prevăzută prin neacordarea asistenţei terapeutice sau neefectuarea intervenţiei de cuplare la aparate .