I. Noţiune

Dreptul de proprietate este un drept subiectiv, recunoscut şi garantat de lege, având caractere juridice, prin care se conferă titularului său prerogativele sale legale. 

Dreptul de proprietate ca drept subiectiv este exercitat de către titularul său în cadrul unor relaţii sociale, într-un cadru social. Astfel că este posibil să apară şi o limită a exerciţiului dreptului, şi anume exercitarea sa în aşa fel încât, prin exerciţiul atribuţiilor sale să nu fie aduse atingeri drepturilor subiective ce aparţin altor persoane. 

Titularul dreptului subiectiv rămâne circumscris, în ceea ce priveşte exercitarea dreptului său în graniţele acestui drept, şi nu i s-ar putea reproşa nimic, aceasta pentru că, într-o părere , dreptul conferă neresponsabilitatea (neminem la edit, qui suo jure utilitur).

Abuzul de drept a fost dezvoltat la începutul secolului al-XX-lea de către juriştii francezi, care au promovat ideea că exercitarea unui drept încetează a mai fi legitim atunci când el nu are alt scop decât acela de a cauza un prejudiciu altuia; altfel spus, se abuzează de drept atunci când respectând litera legii se violează spiritul ei. În acest caz neputând fi vorba de o proteguire juridică.

Abuzul de drept înseamnă exercitarea unui drept civil subiectiv dincolo de limitele sale fireşti, adică exercitarea lui în alt scop decât acela în vederea căruia dreptul respectiv este recunoscut de lege. În asemenea situaţii de atingere, prin depăşirea hotarului dreptului subiectiv, proprietarul comite fapta de abuz de drept. 

Desigur, asigurarea bunei vecintăţii fiind o obligaţie care revine titularului de drepturi reale, în raporturile de vecinătate. 

Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi (Art. nr. 41, alin. 6 - Constituţia României), precum şi la respectarea celorlalte sarcini, care potrivit legii sau obiectului, revin proprietarului.

Textul constituţional doreşte să exprime ideea că aceste raporturi reprezintă o limitare a exerciţiului dreptului de proprietate, cu finalitatea asigurării unei toleranţe paşnice comune.

II. Materia abuzului de drept şi raporturilor de vecinătate

Exercitarea drepturilor civile nu este neîngrădită, ea trebuie să se încadreze în anumite limite. Doctrina distinge între limitele externe ale dreptului, referindu-se la extremitatea până la care poate ajunge exercitarea sa. Acestea pot fi limite materiale, atunci când se are în vedere democraţia în spaţiu a dreptului, ori limite juridice, dacă este vorba de marginea superioară a conţinutului acestuia.

În concreto diagnosticarea exercitării unui drept civil ca fiind "întrebuinţat" abuziv sau nu se limitează numai la neconformitatea exercitării dreptului. Trebuie reţinut că abuzul de drept nu se limitează numai la neconformitatea exercitării dreptului în raport cu normele juridice, ci şi cu neconformitatea faţă de normele morale.

Abuzul de drept a fost şi este un subiect viu disputat în doctrină. În prezent, s-au distins în materia dreptului de proprietate privind abuzul de drept în raport cu vecinătatea, trei concepte: 

- Teoriile subiective care pun accentul pe intenţia de a vătăma, rămânând fără relevanţă consecinţele exerciţiului abuziv al dreptului subiectiv; abuzul ar releva totodată inutilitatea actului pentru cel care comite (G. Ripert);
- Teoriile obiective care aşează în prim plan simpla deturnare a dreptului de la scopul său social, indiferent de intenţia de a vătăma, titularul unui drept, nu trebuie să-l folosească într-un mod care dăunează altuia şi fără un interes apreciabil pentru el însuşi (L. Josserand). Jurisprudenţa noastră pare a îmbrăţisa această concepţie.
- Teoriile eclectice care au în vedere atât factori subiectivi cât şi obiectivi, în cadrul lor teoria abuzului de drept este privită ca un "procedeu de echitate moderatoare" care prin intenţia judecătorului ar tempera excesele titularilor drepturilor subiective, dar fără a exista criterii prestabilite (J. Carbonnier).

De remarcat că unii autorii neagă existenţa abuzului de drept, spunând că acolo unde începe abuzul, dreptul încetează şi că unul şi acelaşi act nu poate fi în acealşi timp conform şi contrar dreptului (M.Planiol). De aici se poate înţelege că am avea o contradictio in terminis, de vreme ce unde fiinţează abuzul, dreptul nu există.

L. Josserand a arătat că numita contradicţie e consecinţa unei confuzii între două accepţiuni diferite ale termenului „drept”: drept ca ansamblu de norme juridice - dreptul obiectiv şi dreptul ca prerogativă determinată a unui titular anume dreptul subiectiv. 

Potrivit legislaţiei noastre abuzul de drept intervine în general atunci când dreptul subiectiv civil nu este exercitat cu bună credinţă, fără respectarea legii şi moralei, a limitelor sale sau împotriva scopului lui economic şi social.

De altfel persoanele fizice, trebuie să exercite cu bună credinţă dreptul de proprietate, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi membri ai societăţii. Despre buna credinţă aflăm de la Cicero că este unitatea între sinceritate în cuvinte (veritas) şi fidelitatea în angajamente (constantia); or fidelitatea în angajamente nu poate exista fără asumarea lor, iar asumarea este determinată de sinceritate. Potrivit art. 1899 alin. 2 din codul nostru civil, buna credinţă se prezumă întotdeauna, sarcina probei revenind celui care invocă reaua credinţă, adică este o prezumţie relativă până la proba contrarie.

Profesorul Corneliu Bârsan apreciază când cineva uzează de dreptul său în mod anormal, şi întoarce dreptul de la menirea sa normală şi obişnuită, el comite un abuz de drept. 

Adesea abuzul de drept este o sursă de răspundere civilă. 

Răspunderea civilă reprezintă raportul de obligaţie în temeiul căruia cel care a păgubit pe altul este ţinut să repare prejudiciul suferit de victimă. Ea îmbracă două forme:

Răspundere civilă delictuală care intervine atunci când prin fapta păgubitoare se încalcă o obligaţie instiuită prin lege,

Răspunederea contractuală care rezultă din neexecutarea obligaţiilor contractuale şi constă în repararea de către debitor, în natură sau prin echivalent, a prejudicului cauzat astfel creditorului.

Sancţiunea abuzului de drept constă în refuzul organului jurisdicţional de a protegui dreptul folosit abuziv, iar atunci când ele se concretizează într-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, va fi antrenată răspunderea civilă prin plata de daune interese.

În doctrina noastră, teoria abuzului de drept operează în ipoteza în care actele de folosinţă efectuate de proprietar nu trebuie să depăşească limitele normale ale exerciţiului dreptului de proprietate, deoarece în caz contrar devin responsabili faţă de vecinii prejudicaţi "în afară de orice text de lege pozitiv". 

Avem situaţii când un proprietar îşi exercită dreptul său fără să leze într-un fel pe vecinul său, iar acesta să pretindă că prin exercitare i s-a produs o împiedicare în exercitarea propriului său drept de proprietate şi i s-a cauzat o pagubă ce trebuie reparată. Se constată că în ceea ce priveşte abuzul de drept se observă că răspunderea proprietarului în materie de vecinătate este angajată şi în cazul în care nu a comis nici o culpă caracterizată. Jurisprudenţa se întemeiază uneori pe ideea că "obligaţia ordinară de vecinătate" între fondurile vecine trebuie să existe un echilibru şi proprietarul care distruge acest raport de echilibru, chiar prin activităţi licite, trebuie să repare paguba cauzată vecinilor săi. 

O astfel de reglementare există şi în Codul civil român-art. 558, legea supune pe proprietari la obligaţii deocebite unul către altul, fără chiar să existe vreo convenţie între dânşii. Din analiza textului art. 558 cod. civil, concluzionăm că avem un raport de vecinătate cu caracter de drepuri reale în care proprietarul vecin nu poate face nimic din ceea ce ar putea produce o pagubă proprietăţii vecinului său. 

În ceea ce priveşte repararea prejudiciului, atingerea proprietăţii vecine constituie delict civil sau quasi-delict, creatoar de obligaţii în sarcina vecinului vinovat, astfel cum grăieşte art. 998 şi următoarele din codul civil, în sensul de a nu produce nimănui un prejudiciu, iar dacă a fost produs există obligaţia de a-l repara.

Titularul dreptului subiectiv, chiar dacă nu depăşeşte limitele prevăzute de lege pentru exerciţiul său însă îşi exercită acest drept în afara scopului pentru care este recunoscut, deci în dezacord cu acest scop, el îşi exercită dreptul subiectiv în mod abuziv, adică săvârşeşte un abuz de drept.

În doctrină s-a ajuns la identificarea abuzului de drept în funcţie de criteriu. 

Astfel, după criteriul subiectiv, proprietarul săvărşeşte un abuz de drept, deşi nu depăşeşte limitele prevăzute de lege pentru exerciţiul dreptului său, ori de câte ori îşi exercită dreptul său fără nici un motiv serios sau legitim sau avantaj pentru el, ci numai pentru a incomoda sau produce o pagubă vecinului său. 

Astfel ar fi cazul proprietarului care ridică un zid cu scopul de a lua vederea vecinului său ori ridică deasupra casei sale un coş înalt cu scopul de a umbri locuinţa vecinului, ori face săpături sau ridică obstacole. 

După criteriul obiectiv, se săvărşesc abuzul de drept chiar dacă un proprietar îşi exercită dreptul său în limita dispoziţiilor legale şi în acord cu scopul acordării acelui drept subiectiv, dacă prin acest exerciţiu s-a cauzat un prejudiciu vecinului său. 

Aceasta este posibil dacă prin acel exerciţiu al proprietăţii s-au depăşit condiţiile obişnuite ale epocii şi ale situaţiei imobiului, precum şi dacă acel exerciţiu a avut un caracter anormal, sau excesiv. Raporturile de vecinătate sunt reglementate de Codul civil în materia servituţiilor . 

Pentru a exista abuz de drept, în materia proprietăţii se consideră că trebuie să existe trei elemente determinate: exercitarea anormală a atributelor dreptului prin deturnarea de la scopul lor; vina celui care acţionează astfel şi existenţa unui prejudiciu suferit de terţe persoane. 

Potrivit art. 615 cod civil, orice proprietar este obligat să-şi facă streaşina casei astfel încăt apele din ploi să se scurgă pe terenul său ori pe stradă, iar nu pe locul vecinului. Raţiunea acestei prevederi legale este aceea de a nu se prejudicia cu nimic fondul vecinului. 

În situaţia în care dispoziţia de mai sus a fost încălcată şi este cazul să se dispună desfiinţarea sau refacerea unor lucrări de construcţii se va examina dacă o astfel de măsură se justifică şi din punct de vedere economic, şi aşa cum s-a arătat, dacă fondul vecinului este cu ceva prejudiciat.

În situaţia în care atributele dreptului de proprietate nu pot fi exercitate în mod abuziv şi în cadrul raporturilor de vecinătate fiecare proprietar este obligat a se limita la o folosire normală, fără a-i stânjeni pe ceilalţi (cazul poluării fonice).

Pe măsura dezvoltări societăţii, inconvenientele anormale de vecinătate s-au multiplicat, în momentul de faţă rezultă necesitatea definirii în viitoarea noastră legislaţie civilă a unor principii clare în materie, chiar prin cuprinderea, într-o definiţie a dreptului de vecinătate şi a obligaţiei generale de vecinătate, iar pe planul răspunderii civile se instituie o adevărată obligaţie de garanţie între vecini, pentru prejudiciile eventual create în cadrul acestor raporturi.