I. Noţiune

Impozitele constituie o formă de prelevare a unei părţi din veniturile sau averea persoanelor fizice sau juridice la dispoziţia statului în vederea acoperiri cheltuielilor sale. 
Prelevarea impozitelor se face în mod obiligatoriu, înţelegându-se că plata este o sarcină impusă tuturor persoanlor fizice sau juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă sau posedă un anumit gen de avere pentru care, conform legii, datorează impozit. Dreptul de-a introduce impozite îl are statul şi el se exercită de cele mai multe ori prin intermediul organelor puterii centrale, iar uneori şi prin organele administraţiei de stat locale. Parlamentul se pronunţă în legătură cu introducerea impozitelor de stat de importanţă naţională, iar organele de stat locale pot stabili o serie de impozite în favoarea unităţilor administrative-teritoriale.
Impozitele sunt plăţi obligatorii care se fac către stat cu titlul definitiv şi nerambursabil. În schimbul acestora, plătitorii nu pot solicita statului o contraprestaţie de valoare egală sau apropiată.
Sarcina achitării impozitului pe venit revine tuturor persoanelor fizice sau juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă prevăzută de legislaţie. Această sursă este pentru salariaţii fie din sectorul privat sau public- salariu; în cazul agenţlor economici-profitul; pentru proprietarii funciari-renta; micii meseriaşi şi liber-profesioniştii suportă impozitele din venitul realizat de pe urma activităţii pe care o desfăşoară. 

II. Clasificare

Complexitatea formelor prin care sunt determinate impozitele au creat în jurisprudenţă o serie de clasificări:
Clasificarea - utilă, în principal datorită faptului că de regulă, unor categorii de impozite le corespund şi le sunt aplicabile regimuri juridice aparte, ţinându-se seama de anumite criterii de departajare.

1. După criteriul subiecţilor, avem impozite plătite de persoane fizice şi impozite plătitie de persoane juridice; 

- Impozitul pe persoanele fizice este datorat de persoanele fizice care îşi au domiciliu sau rezidenţa pe teritoriul unui anumit stat, precum şi de persoanele nerezidente care realizează venituri din surse aflate pe teritoriul acelui stat, cu excepţia diplomaţilor în condiţiile reciprocităţii. Impozitul pe veniturile persoanelor fizice se stabileşte de regulă anual pe baza declaraţiei de impunere a contribuabilului sau pe baza datelor de care dispune organul fiscal.
- Impozitul pe veniturile societăţii comerciale se determină de regulă, pornindu-se de la rezultatele de bilanţ ale activităţii desfăşurate de societate, la care se adaugă rezultatele aferente stocurilor, veniturilor din câştiguri de capital, dobânzile la conturile curente, etc.

2. După modul de exprimare (percepţie) întălnim:
- Impozite în natură, sunt cele care se percepeau încă din evul mediu, sub forma prestaţiilor în slujba coroanei (domniei) sau a dărilor în natură şi care s-au pierdut în timp, astăzi nemaifiind întălnite.
- Impozitele în bani (pecuniare), devenite cavasigenerale odată cu stabilirea şi extinderea relaţiilor marfă-bani şi care reprezintă în prezent -poate cu foarte puţine execepţii-unica formă sau modalitate de percepere a impozitelor.

3. Din punct de vedere juridic, clasificarea cea mai importantă este cea care grupează impozitele în: directe şi indirecte, întrucât fiecăreia dintre aceste categorii prin legislaţia fiscală îi este conferit rolul financiar, şi deci îi corespunde, un regim juridic distinct.

După modul de percepere în relaţia cu contribuabilul distingem două categorii de impozite: directe şi indirecte.

-impozite directe, sunt acele prelevării cu caracter fiscal care se stabilesc şi se percep în mod nemijlocit de la contribuabilii care realizează venituri, beneficii şi profituri sau deţin bunuri impozabile fiind suportate de către aceştia care se declară şi se plătesc direct organului fiscal competent (ex: impozitul pe profit). Aceste impozite după calculul lor oficial sunt înscrise şi nominalizate în registrele de evidenţă a contribuabililor, ele mai fiind denumite şi impozite cu debit. 
-impozite indirecte, cele care se stabilesc asupra vânzării de bunuri, executării unor lucrări, transporturilor, prestărilor de servicii care incluzându-se în preţ - sunt datorate şi achitate de către comercianţi sau prestatori, dar sunt suportate de consumatorii finali ai bunurilor ori serviciilor (ex. TVA, taxa vamală, acciză, etc). Ţinând cont că pereceperea indirectă nu pretinde şi nu ocazionează nominalizarea şi înscrierea nici a plăţilor nici a suportatorilor de impozite în registre de evidenţă întocmite în acest scop, impozitele se mai numesc şi impozite fără debit .

La rândul lor, atât impozitele directe, cît şi cele indirecte pot fi grupate distinct pe subcategorii, după cum urmează:

-Impozitele directe sunt impozitele reale sau obiective, (cele care fiind stabilite asupra unor obiecte materiale: terenuri, produse, etc, nu ţin seama de situaţia personală a contribuabilului), respectiv impozite personale sau subiective (acelea care au primordial în vedere persoana contribuabilului în legătură cu averea şi veniturile acestuia indiferent de natura lor, ex: impozitul pe salarii).

Impozitele indirecte pot îmbrăca şi ele diferite forme:
-Taxe generale de consumaţie, acelea care sunt percepute asupra cavasitotalităţii produselor şi / sau serviciilor, fie prin cuprinderea, fie prin adăugarea lor în / la preţul de vânzare, ex. T.V.A, taxe speciale de consumaţie, cele care se institiuie numai asupra unor categorii de bunuri sau servicii, cum sunt: monopolurile fiscale (acele impozite stabilite discreţionar de către stat asupra persoanelor realizate în regim de exclusivitate), accizele (care privesc anumite categorii de bunuri şi sau servicii, limitativ stabilite prin lege), taxe vamale, taxe de timbru, etc.

4. După obiectul impunerii sau materia impozabilă avem impozite: 

a) impozite pe avere, acestea s-au dezvoltat ca impozite propriu-zise asupra averii precum impozitul pe clădiri, pe terenuri, taxe asupra mijloacelor de transport, succesiuni, donaţii de imobile, etc. 
Impozitul pe avere constituie acea sursă a veniturilor bugetare care este strâns legat de dreptul de proprietate asupra unor bunuri mobile sau imobile; 
În practica financiar-bugetară se practică perceperea impozitului propriu zis asupra averii, impozit asupra circulaţiei averii, impozit asupra creşterii averii. 

b) impozite pe venit, ca de pildă impozitul pe profit, pe veniturile persoanelor fizice, etc. 

c) impozitul pe fapte de consum sau cheltuieli, reprezintă o categorie modernă de impozite cu un cuprins mare de varietate, cum este de exemplu, impozitul suplimentar pentru depăşirea fondului total destinat plăţii salariilor, Taxa pe valoare adăugată, impozit pe circulaţia mărfurilor, impozit pe cifra de afaceri, etc

5. După scopul urmărit: impozitele se împart în: impozite financiare şi impozite de ordine.

- Impozite financiare, cele a căror stabilire vizează exclusiv obţinerea de venituri publice pentru acoperirea cheltuielior statului.. 
- Impozite de ordine, prin care se urmăreşte, pe lângă realizarea veniturilor bugetare, restrângerea sau limitarea unor activităţi respectiv stimularea altora, în funcţie de interesele statului în economie, având caracter nefiscal.

6. După frecvenţa realizării, avem impozite permanente, prin atribuirea şi perceperea lor, acestea prezintă o anumită regularitate (anual) şi incidentale (întâmplătoare) se instituie şi se încasează o singură dată (ex: impozitul pe avere sau pe profiturile de război)

7. După nivelul autorităţii publice sau locul în care se acumulează pot exista:

- impozite centrale, federale, ale statelor componente, ale federaţiei, în cazul statelor de tip federal şi respectiv impozite care - în statele de tip unitar- impozite care se concentrează la bugetul central general al statului şi impozite ale organelor administraţiei de stat locale.
- Impozite locale (cele care se varsă direct şi fac venit la bugetele locale).

III. Funcţiile impozitului: 

Politica fiscală a statului este influenţată de reglementările care au ca scop stabilirea coeficientului şi modului de cheltuiere a impozitelor, taxelor, veniturilor, contribuţiilor, prelevărilor, etc.
În vederea realizării, în practica politicii fiscale a statului, impozitele trebuie să îndeplinească trei funcţii:

a) Contribuţia la formarea fondurilor generale de dezvoltare a societăţii. Prin intermediul impozitelor şi taxelor, toate persoanele fizice şi juridice care realizează venituri, deţin bunuri impozabile sau taxabile ori solicită prestarea unor servicii sau efectuarea de lucrări din partea organelor de stat sau instituţii publice au obligaţia de a contribui la realizarea fondurilor băneşti publice necesare pentru finanţarea de obiective şi acţiuni cu caracter general, destinate acoperirii nevoilor generale ale societăţii.

b) Redistribuirea unor venituri primare sau derivate-reprezintă o operaţiune de preluare a unor resurse băneşti în vederea repartizării lor în scopul satisfacerii unor trebuinţe ale altor persoane decât posesorii iniţiali ai respectivelor resurse. Redistribuirea trebuie făcută în limite rezonabile, fiind astfel justificată şi iminentă pentru satisfacerea trebuinţelor generale ale societăţii.
Redistribuirea, realizându-se prin aplicarea principiului depersonalizării resurselor, se înfăptuieşte pe multiple planuri : între sfera materială şi cea nematerială, între sectoarele, ramurile, subramurile şi unităţile sferei materiale, între zonele şi unităţile administrativ-teritoriale ale ţării, precum şi în diviziunea internaţională a muncii.
Redistribuirea prin metode administrativ şi gratuit justificate, mai ales în cazul dobândirii unor venituri exagerate fără eforturi personale, va fi înlocuită ca redistribuirea prin metode economice, pe baze rambursabile sau restituibile. 
Redistribuirea pe baza principiului mutalităţii, aceasta este nu numai inerentă dar şi echitabilă. 

c) Reglarea unor fenomene economice sau sociale-acţionează prin intermediul impozitelor şi taxelor care pot influenţa preţurile mărfurilor şi tarifele executărilor de lucrări ori serviciilor prestate, ceea ce conduce la rentabilitatea şi eficienţa economică- financiară. Astfel se asigură protecţia economiei naţionale. În ceea ce priveşte drepturile statului de a reglementa sistemul de impozitare, în literatura de specialitate au fost emise mai multe teorii:

- Teoria organică - dreptul statului de a constitui fonduri băneşti necesare menţinerii, organizării de stat, „scopul fiind absolut necesar se impune ca şi mijlocul pentru realizarea scopului său imperativ”. Potrivit acestei teorii „statul s-a născut din însăşi natura omenească”

- Teoria sociologică după care statul este considerat un „stăpân absolut”, născut din frământările organizărilor sociale şi reprezintă forţa brutală a minorităţilor organizate pentru a se impune împotriva majorităţii stăpânite. Instituirea dreptului de a reglementa un sistem de impozite prin care să se asigure formarea de mijloace băneşti.

- Teoria contractului social în care se consideră că statul s-a născut în baza unui contract - oamenii liberi s-au înţeles, la un moment dat, să creeze o autoritate superioară căreia să i se supună indvidualităţile contractante, astfel prin însăşi contractul social a luat naştere statul. 

- Teoria echivalenţei cunsocută şi sub denumirea de teoria schimbului sau teoria intereselor a fost fondată de Adam Smith şi a fost continuată de Montesquieu. 

Teoria a fost formulată de cele mai multe ori concis, chiar lapidar, afirmându-se, de exemplu, că impozitele reprezintă preţul serviciilor prestate de stat.

Potrivit concepţiei ilustrului economist Adam Smith la baza politicii fiscale trebuie să avem următoarele maxime sau principii fundamentale ale impunerii:

a) Maxima de justiţie - cetăţenii fiecărui stat trebuie să contribuie la cheltuielile guvernamentale, în funcţie de posibilităţile materiale, adică în proporţia veniturilor pe care le realizează sub protecţia statului.

b) Maxima de certitudine sau de legalitate- Impozitul fiecărui cetăţean trebuie să fie prestabilit şi nu arbitrar. În epoca modernă, cuantumul plăţii trebuie să fie cert pentru contribuabil, ca şi pentru orice altă persoană. Percepute numai impozitele reglementate

c) Maxima comodităţii - Toate contribuţiiunile trebuie să fie pretinse la termenele şi urmând procedeul care este cel mai convenabil contribuabilului.

d) Maxima economiei - toate contribuţiiunile trebuie să fie stabilite de o manieră mai puţin apăsătoare, care să scoată din buzunarul cetăţeanului cât mai puţin posibil ceea ce urmează să se verse la bugetul general consolidat al statului. Astfel impozitarea să nu fie prea apăsătoare pentru contribabilului.

Teoria siguranţei după care impozitele sunt considerate ca prime de asigurare pe viaţă şi bunurile cetăţenilor. Această concepţie este asemănătoare cu teoria contractului social şi teoria echivalenţei, esenţa ei constând într-un contract dintre stat şi cetăţeni. Teoria siguranţei oferă, în acelaşi timp, şi măsura impozitelor deoarece mărimea lor va fi dată de calitatea cetăţeanului şi valoarea bunurilor pe care le posedă .

Teoria sacrificiului cunoscută şi sub denumirea de teoria datoriei sau solidarităţii. După această teorie, raţiunea impozitului este justificată de însăşi natura statului, în sensul că statul este un produs necesar al dezvoltării istorice şi nicidecum o organizare socială bazată pe voinţa declarată a cetăţenilor sau a unui grup de cetăţeni. Astfel, dreptul statului de a stabili şi percepe impozite este o consecinţă directă a obligaţiei sale de a îndeplini funcţii şi sarcini de stat.