CAPITOLUL I.
PIAŢA COMUNITARĂ


Crearea unei pieţe interne unice în cadrul UE a determinat necesitatea asigurării condiţiilor propice unei concurenţe “funcţionale” la nivel comunitar, “un sistem care să asigure o concurenţă nedistorsionată pe piaţă internă.
Politica concurenţială este importantă pentru instituirea Pieţei Europene Comune. Ea nu ar avea sens, dacă concurenţa între companiile Statelor Membre ar fi limitată de acorduri restrictive şi activitatea cartelurilor. Acestea ar limita beneficiile oferite consumatorilor de o piaţă cu concurenţă loială şi liberă, cu o largă diversitate de mărfuri şi servicii disponibile la preţuri avantajoase.
Piaţă internă este de neconceput fără o politică în domeniul concurenţei care să încurajeze eficienţa economică prin crearea unui mediu favorabil inovaţiei şi progresului tehnologic, să protejeze interesele consumatorilor prin oferirea posibilităţii de a cumpăra produse şi servicii în condiţii optime şi să prevină eventualele practici anticoncurenţiale ale societăţilor comerciale şi ale autorităţilor naţionale.
Asigurarea unor condiţii egale a generat rezultate benefice pentru consumatori, precum scăderea tarifelor pentru serviciile telefonice, accesul unui număr cât mai mare de persoane la transportul aerian sau posibilitatea achiziţionării unui automobil într-un stat membru al UE care are cele mai mici preţuri de pe piaţă.
Politica concurenţială are principii ce stau la baza creării cadrului legislativ insituit prin Tratatul asupra Uniunii Europene:
• transparenţa în privinţa deciziilor adoptate referitor la comportamentele anticoncurenţiale;
• nediscriminarea nici unui agent economic participant la schimburile economice internaţionale;
• stabilitatea unui cadru competitiv internaţional;
• cooperarea între diferitele autorităţi ale concurenţei naţionale şi internaţionale în privinţa aplicării legislaţiei în domeniu.
Potrivit Art. 85 (81) alin. 1 al Tratatului CE, politica în domeniul concurenţei trebuie să garanteze unitatea, omogenitatea şi viabilitatea pieţei interne prin:
• combaterea monopolizării anumitor pieţe de către societaţi ce încheie între ele acorduri protecţioniste – acorduri restrictive şi fuziuni;
• prevenirea exploatarii puterii economice a unor societaţi în defavoarea altora – abuzul de poziţie dominantă;
• prevenirea distorsionării regulilor concurenţiale de către guvernele statelor membre prin sprijinirea discriminatorie în favoarea anumitor operatori economici publici sau privaţi – ajutoarele de stat.
• Combaterea înţelegerilor între grupările de companii cu scopul fixării preţului sau instituirii controlului asupra volumului total al producţiei în defavoarea comerţului între Statele Membre- carteluri
Întrucât economia de piaţă – punctul de referinţă al politicii economice a Uniunii şi a statelor membre – plasează concurenţă printre factorii determinanţi ai succesului economic, acceptarea prevederilor acestui articol înseamnă atât cea mai bună modalitate de îndeplinire a nevoilor consumatorilor, cât şi cea mai bună cale de asigurare a competitivităţii operatorilor economici, produselor şi serviciilor europene pe piaţă internaţională.

Obiectivul şi instrumentele politicii concurenţiale

Obiectivul politicii concurenţiale europene constă în garantarea unităţii Peţei comune şi evitarea monopolizării unor sectoare ale peţii. Monopolizarea pieţei poate avea loc prin acord sau fuziune. În afară de aceasta, ea supraveghează acţiunile guvernelor Statelor Membre ce ar putea distorsiona „regulile de joc” prin aplicarea măsurilor discriminatorii faţă de unele întreprinderi, favorizând întreprinderile publice sau prin acordarea asistenţei întreprinderilor din sectorul privat. 
În unele cazuri, incidentele în domeniul concurenţei sunt soluţionate prin modificarea politicii concurenţiale a statelor sau a companiilor implicate. În alte cazuri, Comisia pledează pentru aplicarea unei amenzi, ce poate depăşi suma de 75 milione Euro
Punctate succint, obiectivele vizate de politica în domeniul concurenţei sunt creşterea bunăstării şi protecţia consumatorilor, redistribuirea veniturilor, protejarea întreprinderilor mici şi mijlocii, integrarea pieţelor, dar având şi consideraţii regionale sociale sau sectoriale

Reglementări

Politica în domeniul concurenţei este reglementată legal, in primul rând, de prevederile incluse în Tratatul Uniunii Europene, respectiv: 
• Articolul 81, privind practicile restrictive
• Articolul 82, privind poziţia dominantă pe piaţă
• Articolul 86, privind întreprinderile publice
• Articolele 87-89 privind ajutorul de stat.
De asemenea, există referiri şi în legislaţtia secundară adoptată de Consiliul UE şi de Comisia Europeană, sub forma Regulamentelor şi Directivelor.:
• Regulamentul Consiliului 17/1962;
• Regulamentul Consiliului 4064/1989, privind controlul fuziunilor, amendat prin Regulamentul 1310/1997;
• Regulamente şi directive privind exceptările în bloc, acordate în cazul unor acorduri care privesc situaţii precis determinate, precum: transferul de tehnologie, cercetarea şi dezvoltarea, distribuţia autovehiculelor, etc.
În afara acestor reglementări precise există si o serie de instrucţiuni emise de Comisie la care se adaugă diverse acorduri internationale şi decizii ale Curţii Europene de Justiţie şi ale Tribunalului de Primă Instanţă. 

CAPITOLUL II.
ABUZUL DE POZIŢIE DOMINANTĂ


Potrivit legislaţiei europene, este necesar să se evite ca întreprinderile europene să se bucure de o poziţie dominantă în sectorul lor de activitate, abuzând de această poziţie şi creând posibilitatea unor distorsiuni ale concurenţei care afectează schimburile intercomunitare
Poziţia dominantă este situaţia în care o societate comercială dispune de o asemenea putere economică încât poate obstrucţiona -distorsiona concurenţa pe piaţă pe care activează, impunând anumite clauze partenerilor contractuali precum şi concurenţilor, clauze pe care, în mod normal, aceştia nu le-ar fi acceptat, acestea putând fii susceptibile să creze o poziţie dominantă.
În conformitate cu prevederile art. (82) al Tratatului CE, nu sancţionează poziţia dominată decît în situaţia în care devine o exploatare abuzivă de poziţie dominantă al uneia sau mai multor întreprinderi în interiorul pieţei interne sau într-un segment important al acesteia va fi interzis ca fiind incompatibil cu piaţă internă, atâta timp cât afectează comerţul dintre statele membre”. 
Potrivit dispoziţiilor tratatului, poziţia dominată se apreciază în ansamblul pieţei comunitare sau al unei părţi substanţiale a acesteia. Pentru determinarea întinderii pieţei într-un caz particular, urmează a se avea în vedere caracteristicile produsului, produselor similare şi de asemenea percepţia consumatorului.
De fapt, tratatul nu defineşte în mod expres abuzul de poziţe dominantă, dar se limitează la enumera cîteva din practicile abuzive:
a) impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare ori de cumpărare sau a altor condiţii inechitabile ale tranzacţiilor; 
Preţul impus poate să fie excesiv în ipoteza în care nu există un raport rezonabil între acesta şi valoarea economică a prestaţiei întreprinderii. De exemplu, diferenţele substantiale de preţuri practicate de o întreprindere pe piaţă unde condiţiile de concurenţă sunt omogene constituie un abuz de poziţie dominantă. Dependenţa clienţilor de produsele sau serviciile întreprinderii care deţine o poziţie dominanta poate să determine impunerea, de către aceasta, a unor preţuri excesive.
Practicilor abuzive de la art. 82 lit. le poate fi asimilată şi situaţia în care o întreprindere aflată într-o poziţie dominantă stabileşte preţuri foarte reduse, în scopul înlăturării concurenţilor de pe piaţă. Procedeul arătat poate să fie, eventual, subsecvent unui acord între intreprinderi, care urmăreste înlaturarea de pe piaţă a concurenţilor care nu participă la respectiva înţelegere.
Condiţiile discriminatorii pot să privească, de asemenea, rabaturile comerciale sau termenele de livrare care sunt consimţite de întreprinderea care deţine o poziţie dominantă.
Art. 82 lit. a interzice stabilirea unilaterală a unor preţuri inechitabile, în timp ce art. 81 par. 1 lit. a, care este formulat în termeni apropiaţi, prohibă restrângerea libertăţii părtilor la înţelegerea monopolistă în fixarea preţurilor. Aplicarea ambelor articole nu este totuşi exclusă, în eventualitatea în care o întreprindere aflată într-o poziţie dominantă se prevalează de aceasta pentru a încheia cu unii concurenţi o înţelegere monopolistă, iar pe ceilalţi încearcă să-i înlăture de pe piaţa prin folosirea unor mijloace incompatibile cu cerinţele unei concurenţe obişnuite ;
b) limitarea producţiei, distribuţiei-pieţelor de desfacere sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul utilizatorilor sau consumatorilor. De cele mai multe ori aceasta se realizează prin limitările impuse furnizorilor sau cumpărătorilor de către întreprinderea care are o poziţie dominantă.
De pildă, Curtea de Justiţie a hotărât, într-o afacere, că refuzul unei întreprinderi de a livra materii prime unui client cu care se află în concurenţa privitor la produsele obţinute cu ajutorul acelor materii prime, reprezintă un abuz de poziţie dominanta, dacă apare riscul înlăturării întreprinderii concurente de pe piaţă. Aşadar, o întreprindere poate să fie obligată să încheie un contract pentru vânzarea unor bunuri sau prestarea unor servicii, în eventualitatea în care nu există nici un substitut real ori potenţial al acestora, poate să fie evidenţiata pe piaţă o cerere specifică potenţială, constantă şi regulată a consumatorilor, iar intreprinderea în cauză are capacitatea necesara în vederea satisfacerii comenzilor pe care le-a primit.
Tot astfel a fost calificată, în jurisprudenţa, folosirea de către un producător a unor rabaturi de fidelitate care îi impiedicau pe concurenţii din alte state membre să comercializeze propriile lor produse similare pe piaţă.
În circumstantele în care întreprinderea poate livra cantităţi limitate de mărfuri, ea trebuie să îşi stabilească priorităţile pe temeiul unor criterii obiective, nediscriminatorii ;
c) aplicarea unor condiţii inegale la prestaţii echivalente faţă de partenerii comerciali, creându-le astfel un dezavantaj concurenţial. Aceste prevederi nu sunt esenţial diferite de cele de la lit. a şi b ale art. 82, întrucât condiţiile discriminatorii pot să se refere la preţuri, rabaturi comerciale, cantităţile de mărfuri livrate etc. În cuprinsul art. 82 lit. c se accentuează însă ca orice condiţii discriminatorii aplicate de o întreprindere care devine o poziţie dominantă constituie un abuz.
Motivarea practicilor abuzive este, în general, similară celei a înţelegerilor monopoliste, supuse dispoziţiilor art. 81 par. 1 lit. d. În contextul analizării practicilor abuzive se remarcă însă, adesea, şi livrarea cu întăietate a produselor către comercianţii care vând numai mărfurile producătorului, fiind dezavantajaţi cei care înstrainează, alături de acestea, bunuri concurente importate; 
d) condiţionarea încheierii unor contracte de acceptarea, de către parteneri, a unor prestaţii suplimentare, prin natura lor sau conform uzanţelor comerciale, nu au nici o legătură cu obiectul acestor contracte. Prin asemenea practici, întreprinderea îşi consolidează poziţia dominantă şi poate să înlăture anumiţi concurenţi de pe piată, deoarece aceasta subordoneaza vânzarea unui bun a cărui desfacere o controlează de înstrăinarea altor produse supuse concurenţei.
În situaţia în care o întreprindere cuplează, din proprie iniţiativa, independent de vreun acord în acest sens, contractul principal cu o prestaţie suplimentară, se aplică prevederile art. 82 lit. d; dacă înlănţuirea este determinată de o înţelegere între întreprinderi la care este parte vânzătorul, se iau în considerare dispoziţiile art. 81 par. 1 lit. e.
Subliniem totodată că, potrivit unei hotărări a Tribunalului de primă instanta, condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea, de către parteneri, a unor prestaţii suplimentare, nu poate să fie admisă când produsele în cauză sunt disociabile (de pildă, utilajele şi cartoanele folosite pentru ambalarea lichidelor alimentare). În plus, contractele cuplate nu ar putea s fie justificate prin existenţa uzanţelor comerciale, pe o piaţă unde concurenţa este deja afectată datorită poziţiei dominante a unei întreprinderi.
Ultima afirmaţie este însă susceptibilă de rezerve, întrucăt reglementările de la art. 82 lit.d se iau în considerare tocmai în situatia în care o întreprindere deţine o poziţie dominantă pe piaţă.
Apoi, punerea în practică a unor uzanţe comerciale larg cunoscute şi în mod obişnuit respectate de către părţile la contracte de acelaşi tip în ramura comerciala avută în vedere, nu credem că reprezintă un mijloc diferit de cel al unei concurenţe obişnuite . 
După cum se observă, prevederile art. 82 sunt similare celor de la art. 81 par. 1, cu excepţia dispoziţiilor art. 81 par. 1 lit. c (repartizarea pieţelor sau a surselor de aprovizionare).
Interzicerea practicilor abuzive are însă caracter absolut, nefiind admise nici un fel de excepţii. Severitatea reglementărilor de la art. 82 se întemeiază pe ideea că abuzul de poziţie dominantă nu poate să aducă niciodată o contribuţie pozitivă pe piaţa pe care se manifestă. Prin urmare, exceptările individuale sau pe categorii nu sunt, în această materie, posibile. În acelaşi timp, trebuie relevat faptul că, dacă una sau mai multe întreprinderi au o poziţie dominantă la nivelul pieţei comunitare, aceasta nu atrage atribuirea practicilor abuzive. Nu de puţine ori aceasta este rezultatul unei activităţi profitabile, atât pentru întreprinderile în cauză, cât şi pentru beneficiari, fiind impusă de-a lungul anilor prin furnizarea de produse sau de servicii de înaltă calitate şi potrivit exigenţelor consumatorilor. Asa cum s-a aratat şi în practica promovată de Curte, constatarea că o întreprindere are o poziţie doninantă nu este prin ea însăşi o acuzaţie, ci înseamnă pur şi simplu ca, indiferent de raţiunile pentru care ea are o poziţie dominantă, întreprinderea respectivă are o responsabilitate specială de a nu îngădui ca, prin comportamentul ei, să se afecteze adevărata concurenţă nedistorsionată.
Vom vedea, totuşi, în legătură cu operaţiunile de concentrare, că, potrivit dispoziţiilor Regulamentului nr. 4064-89/22.12.1989, dobândirea unei poziţii dominante datorită unei asemenea operaţiuni, poate să fie sancţionată.
Aplicarea art. 82 din Tratatul C.E. presupune îndeplinirea următoarelor condiţii: 
- Deţinerea de către una sau mai multe întreprinderi a unei poziţii dominante, care este susceptibilă să producă efecte în cadrul Comunităţii;
- Exploatarea abuzivă a poziţiei dominante;
- Posibilitatea să fie afectat comerţul între statele membre.
Art. 82, în concepţia Curtii, priveşte practicile care sunt susceptibile de a afecta structura pieţii, unde, ca rezultat al prezenţei întreprinderii în cauză, concurenţa a fost deja atenuată, şi care, prin recurgerea la metode diferite de cele ce cărmuiesc concurenţa normală cu privire la produse ori servicii bazate pe performanţa comercianţilor, au efectul de a împiedica menţinerea sau dezvoltarea nivelului de concurenţă încă existent pe piaţă.
În afara deţinerii unei mari părţi din piaţă, între factorii relevanţi ce pot dovedi o poziţie dominantă pe piaţă se mai pot afla: relaţia dintre părţile deţinute pe piaţă ale întreprinderilor în cauză şi ale concurenţilor lor, în special aceia dintre cei mai apropiaţi, avansul tehnologic al unor întreprinderi faţă de concurenţii lor, existenţa unei reţele dezvoltate de vânzări şi absenta concurenţei potenţiale.
Lipsa temporară de profit ori chiar pierderile nu sunt incompatibile cu existenţa unei poziţii dominante. Mai mult, faptul că preţul impus de o întreprindere nu constituie un abuz şi nu sunt anume chiar mai ridicate, nu justifică afirmaţia că o poziţie dominantă nu există. În acelaşi timp, nici mărimea, puterea financiară şi gradul de diversificare al concurenţilor întreprinderii la nivel mondial, nici echilibrul care survine din faptul că acei consumatori ai produsului sunt beneficiari comerciali experimentaţi nu au fost apreciate ca susceptibile de a lipsi întreprinderea de poziţie privilegiată pe piaţa în cauză .
Poziţia dominanată trebuie să se manifeste, aşa cum am arătat, în cadrul pieţii comune sau al unei părţi substanţiale din ea, în virtutea art 82. Aceasta ne duce la concluzia că, stricto sensu, piaţa comună sau o parte substanţială a ei se referă numai la limitele ei georgrafice. Dar poate fi admis şi un criteriu colectiv în sensul considerării acestei pieţe sau părti substantiale, ca un spaţiu de concurenţă presupunând o mulţime de conexiuni care nu de puţine ori depăşeste cadrul limitat al unui teritoriu anume. În acest sens Curtea a arătat că atunci când deţinătorul unei poziţii dominante impiedică accesul pe piaţă din partea concurenţilor, el nu face nici o deosebire după cum un astfel de comportament este limitat la un singur stat membru cât timp el este capabil să afecteze formele de comerţ şi concurenţa în cadrul pieţii comune.
Pentru a caracteriza abuzul de poziţie dominantă, este necesară implicarea uneia sau mai multor întreprinderi. Curtea a interpretat extensiv noţiunea de “întreprindere” care este destinatara regulilor de concurenţă, astfel că a inclus orice unitate exercitând activităţi economice, indiferent de forma juridică şi natura finanţării.
Când sunt în discuţie mai multe întreprinderi trebuie să se facă o distincţie între situaţiile în care între aceste întreprinderi există obligaţii legale sau de fapt care fac obiectul unui acord sau al unui comportament reciproc şi real armonizat şi alte situaţii care privesc comportamentul paralel sau suplimentar al întrepriderilor plasat într-un oligopol (care presupune un mic număr de întreprinderi pe piaţă şi existenţa unui comportament paralel şi ocult semnificativ). În primul caz este aplicat art. 81 din Tratat, iar în al doilea, fiind vorba de o poziţie dominantă colectivă pe piaţă, va fi aplicabil, art. 82. Într-o altă ipoteză, când comportamentul a două societăţi dintre care una deţine puterea de control asupra celeilalte şi o exercita efectiv, este caracterizat prin unitatea evidenta de acţiune faţă de terţi, cele două societăţi trebuie să fie considerate ca o unitate economică şi comportamentul încriminat le este imputabil .
Exploatarea abuzivă a poziţiei dominante este o noţiune obiectivă privitoare la comportamentele unei întreprinderi aflată într-o poziţie dominantă, care sunt de natură să influenţeze structura pieţei unde, datorită prezenţei întreprinderii respective, nivelul de concurenţă este deja scăzut, astfel de comportamente putând să împiedice, prin mijloace diferite de cele ale unei concurenţe obişnuite, menţinerea nivelului de concurenţă care poate să fie încă evidentiat pe piaţă sau dezvoltarea acestei concurenţe .
După cum se poate observa, în cuprinsul definiţiei Curţii de Justiţie, accentul este pus pe modificarea situaţiei de pe piaţă, datorată comportamentelor neconforme condiţiilor fireşti de concurenţă ale întreprinderii care devine o poziţie dominantă.
Spre deosebire de definiţia Curţii de Justiţie, în cadrul art. 82, se ţine seama, cu prioritate, de acţiunile întreprinderii care se găseşte într-o poziţie dominantă, de scopurile urmărite şi de rezultatele pe care ea le-a obţinut.
Definiţia Curţii de Justiţie are avantajul de a sublinia caracterul obiectiv al noţiunii de exploatare abuzivă a poziţiei dominante. Ea se întemeiază, în esenţă, pe prevederile art. 3 lit. g din Tratatul C.E., conform cărora, activitatea Comunităţii comportă un regim care să creeze siguranţă ca, în cadrul pieţei interne, concurenţa nu este denaturată. Aspectele de ordin subiectiv, precum intenţia de a sancţiona, din punct de vedere comercial, întreprinderile care nu îşi desfăşoară activitatea pe baza regulilor din domeniul concurenţei sau dorinţa de a înlătura concurenţii care, corespunzător aprecierilor întreprinderii în cauză, vând produse periculoase, nu justifică abuzul de poziţie dominantă.
Totodată, intervenţia Curţii de Justiţie, pe motivul schimbării situaţiei de pe piaţă, cauzată de folosirea unor mijloace necorespunzătoare de către întreprinderea luată în considerare, este posibilă nu numai în cazul atingerilor aduse, în mod direct, concurenţei, ci şi în ipoteză în care concurenţa este afectată în mod indirect. Aşa se întămplă, de exemplu, în circumstanţele în care poziţia dominantă este deţinută pe o anumită piaţă, iar efectele negative se produc pe o piaţă distinctă, conexă cu prima.
Exploatarea abuzivă a poziţiei dominante se poate realiza prin utilizarea unor procedee diferite, care vor fi analizate în cadrul specificării practicilor abuzive. Art. 82 cuprinde, aşa cum am mai menţionat, patru categorii de asemenea practici, enumerarea nefiind însă limitativă .
În sfârşit, pentru aprecierea existenţei unui abuz al poziţiei dominante trebuie să se afirme posibilitatea afectării comerţului între statele membre ca urmare a unui comportament anticoncurenţial interzis prin Tratat. Acest element nu diferă esenţial de cel prevăzut la art.81 par. 1. Singura deosebire, fără efect, totuşi, în aplicare, este acela privind folosirea sintagmei “în măsura în care poate să afecteze…”. 
Interdicţia abuzului de poziţie dominantă trebuie interpretată şi aplicată în lumina art. 3 lit. g) privitor la un regim care să asigure că nu este denaturată concurenţa în piaţa internă şi a art. 2 privind promovarea unei dezvoltări armonioase şi echilibrate în ansamblul Comunităţii. În aprecierea posibilităţii de afectare a comerţului prin acest abuz trebuie să se ia în considerare nu numai practicile care prejudiciază direct pe beneficiari, ci şi pe cele care îi prejudiciază indirect prin alterarea structurii concurenţiale efective aşa cum este menţionată la art. 3 lit g). Când deţinătorul unei poziţii dominante, stabilit în piaţa comună, tinde, prin exploatarea abuzivă a acesteia, să elimine un concurent stabilit în aceeaşi piaţă, este indiferent de a se cunoaşte dacă acest comportament priveşte activităţile de export ale sale sau activităţile în piaţa comună propriu-zisă, de vreme ce este de observat că această eliminare va avea repercusiuni constante asupra structurii concurenţei în piaţa comună. Aşadar, nu urmează să se facă distincţie privind consecinţele practicilor abuzive în funcţie de faptul dacă o întreprindere afectată exportă, în principal, spre terţe ţări, cînd se demonstrează că abuzul în cauză afectează structura concurenţei în interiorul pieţii comune .
S-a considerat că, spre exemplu, diferenţa între preţuri, care, prin intermediul rabaturilor de fidelitate, este posibil pentru diverşi clienţi ai întreprinderii să o plătească şi care variază după cum acei clienţi sunt sau nu de acord să obţină de la aceasta tot ceea ce solicită, este de o asemenea natură încât îi situează într-un dezavantaj concurenţial, cu semnificaţia ce rezultă din par.2 lit. c) a art 82, adică un cumpărător este lipsit sau îi este restrânsă posibilitatea de alegere a surselor de aprovizionare şi altor producători li se refuză accesul pe piaţă. În plus, sensul comportamentului în discuţie este acela al unei întreprinderi ocupând o poziţie dominantă pe piaţă unde structura concurenţei a fost afectată şi, în consecinţă, în cadrul domeniului de aplicare a art. 82, orice afectare suplimentară a structurii concurenţei poate să constituie un abuz de poziţie dominantă.
Pe de altă parte, nu este necesar să se dovedească că o conduită abuzivă a afectat apreciabil, în concret, comerţul dintre statele membre, ci numai faptul că ea era susceptibilă să aibă acest efect.
Specificări ale practicilor abuzive . Art. 82 cuprinde patru categorii de practici considerate abuzive, care sunt, cu o excepţie, similare categoriilor de înţelegeri monopoliste între întreprinderi de la art. 81.
Repartizarea pieţelor sau a surselor de aprovizionare nu a fost reiterată în cadrul art. 82, apreciindu-se că acestea se pot realiza doar pe baza unor înţelegeri orizontale sau verticale între întreprinderi. În practica s-a constatat, totusi, că astfel de efecte sunt generate, în anumite situaţii, şi de exploatarea abuzivă a unei poziţii dominante, chiar dacă întreprinderea în cauză nu le-a avut în vedere cu prilejul aplicării strategiei pe piaţă. De exemplu, interdicţia impusă de către întreprinderea aflată pe o poziţie dominantă, partenerilor ei comerciali, referitoare la revânzarea unui bun, poate să conducă la fixarea acestora pe piaţa locală. 
Omisiunea de la art. 82 nu are însă inconveniente deosebite, pentru că enumerarea practicilor abuzive nu este limitativă.
Cu toate ca la încheierea Tratatului C.E.E. pare să fi fost luat în considerare, în cuprinsul art. 82, numai ,,abuzul de comportament" şi ,,de rezultat", invocarea articolului menţionat este posibilă, deopotrivă, în cazul ,,abuzului de structură".
Semnificaţia noţiunii de întreprindere este aceeaşi în cuprinsul art. 81 şi a art. 82. Aşadar, precizările făcute referitor la conceptul arătat, în contextul analizării înţelegerilor monopoliste între întreprinderi, ar putea fi reiterate şi la abuzul de poziţie dominantă . 
Poziţia dominantă pe piaţă este o problemă de fapt. Nu are relevanţă că ea decurge din acordarea unor drepturi exclusive sau că absenţa ori limitarea concurenţei este favorizată de dispoziţiile legi aplicabile .
Privitor la prima variantă în care poate să fie evidenţiată poziţia dominantă colectivă, se poate menţiona că absenta autonomiei reale a filialei faţă de societatea-mama în determinarea comportamentului ei pe piaţă, înlătură aplicarea dispoziţiilor art. 81, însă poate să conducă la punerea în practică a reglementărilor de la art. 82.
Referitor la a doua variantă a poziţiei dominante colective, remarcăm că nu este suficient să existe o coordonare a acţiunii întreprinderilor pe piaţa, fund necesar, în plus, ca activitatea lor să aibă caracter ,,colectiv", adică întreprinderile în cauză să îşi unifice strategia pe care înţeleg să o aplice în continuare. În împrejurarea contrară, vor fi luate în considerare stipulaţiile art. 81.
Poziţia dominantă este apreciată în funcţie de piaţa relevantă. Aceasta poate să fie, de exemplu, piaţa Comunităţii , piaţa mai multor state membre , piaţa unei ţări din Comunitate sau să fie circumscrisă unei anumite zone dintr-un stat membră . În toate ipotezele, dominaţia economică se exercită în cadrul Comunităţii, dar sediul întreprinderii respective se poate afla în afara perimetrului geografic al acesteia . În consecinţă, ceea ce prezintă semnificaţie este locul unde sunt susceptibile să se producă efectele poziţiei deţinute de către întreprinderea în cauză. Situaţia este similară cu cea înfăţişată la înţelegerile monopoliste între întreprinderi.
Piaţa relevantă este delimitată ţinându-se seama de piaţa produsului (serviciului) şi de piaţa geografică.
Piaţa produsului sau serviciului se analizează, în principal, după criteriul interschimbabilităţii bunurilor ori serviciilor, care este influenţat, după cum am arătat, de materialitatea acestora şi de obişnuinţele utilizatorilor . 
Plata geografică cuprinde teritoriul unde sunt implicate Întreprinderile în scopul livrării produselor sau realizării serviciilor şi unde condiţiile de concurenţă sunt omogene .
În cadrul art. 82 se face referire numai la piaţa geografică, stipulându-se că este interzisă exploatarea abuzivă a unei poziţii dominante pe piaţa comună sau pe o parte substanţială a acesteia. Noţiunea de parte substanţială a pieţei comune nu este imuabilă . În vederea stabilirii dacă un teritoriu determinat prezintă importanţa suficientă pentru a constitui o parte substanţială a pieţei comune, trebuie luată în considerare, în special, structura şi volumul consumaţiei produsului în cauză, precum şi obişnuinţele şi posibilităţile economice ale vânzătorilor şi cumpărătorilor .
Delimitarea pieţei relevante presupune însă examinarea ambelor componente ale acesteia, iar mărimea teritoriului unde sunt implicate Întreprinderile nu este, după cum reiese din hotărârea anterioară a Curţii de Justiţie, decât unul dintre elementele de apreciere ale pieţei geografice.
În împrejurarea în care întreprinderea desfăşoară mai multe activităţi, apare necesar să se analizeze dacă fiecărei activităţi îi corespunde o piaţă distinctă sau, dimpotrivă, disocierea nu este posibilă .
În orice caz, în absenta delimitării riguros motivate a pieţei relevante, deciziile Comisiei sunt desfiinţate de Curtea de Justiţie . 
Existenţa poziţiei dominante este probată de deţinerea unei mari părţi din piaţă, de raportul dintre părţile de piaţă deţinute de întreprinderea în cauza şi de concurenţi, de avansul tehnologic faţă de concurenţi, de dezvoltarea unei reţele comerciale deosebit de perfecţionate şi de absenţa concurenţei potenţiale .
De regulă, existenţa poziţiei dominante este dovedită cu ajutorul mai multor factori care, luaţi în considerare în mod izolat, nu sunt, totdeauna, determinant! .
Între aceştia, se distinge, prin importanţa, partea de piaţă deţinută de întreprinderea în cauză. În ipoteza în care partea de piaţa deţinută este de 50% sau superioară, ne aflăm în prezenţa unui indice care, în lipsa unor circumstanţe excepţionale, este socotit suficient pentru a afirma existenţa poziţiei dominante 
În celelalte situaţii, criteriul părţii de piaţa deţinută de întreprindere se conjugă, pentru a hotără dacă aceasta se găseşte sau nu pe o poziţie dominantă, cu elemente suplimentare.
Întreprinderile care beneficiază de un anumit monopol sau cărora li s-au acordat drepturi exclusive se află, evident, pe o poziţie dominantă . Regulile de concurenţă nu se aplica însă, potrivit art. 86 par. 2, întreprinderilor cărora li s-a încredinţat gestiunea unor servicii de interes economic general sau care au caracterul unui monopol fiscal.
În schimb, deţinerea unei părţi de piaţă intre 5% si 10% exclude, în mod obişnuit, existenţa unei poziţii dominante .
Alături de partea de piaţa care aparţine întreprinderii în cauză, poate să fie semnificativ şi raportul dintre aceasta şi părţile de piaţă deţinute de către concurenţi. Bunăoară, într-o afacere, Curtea de Justiţie a constatat că partea de piaţă deţinută de o întreprindere este de câteva ori superioară celei aparţinând concurentului mai bine plasat, ca alţi concurenţi care deţin părţi de piaţă mult reduse şi ca activităţile de promovare a vânzărilor şi campaniile publicitare ale concurenţilor nu au avut consecinţe semnificative pe piaţa de referinţă .
De asemenea, avantajele tehnice şi comerciale ale întreprinderii în cauza sunt evocate adesea de Curtea de Justiţie. Ele pot să constea, de exemplu, în capacităţi de producţie care permit acceptarea oricăror comenzi, în folosirea unor metode de fabricate sau instalaţii avansate din punct de vedere tehnic, în utilizarea unei forţe de muncă calificate, în deţinerea unor materiale proprii în scopul ambalării produselor, în asigurarea transportului prin mijloace proprii .
Absenţa concurenţei potenţiale, datorată, de pildă, costurilor ridicate ale investiţiilor poate să reprezinte un alt factor relevant.
Criteriile reţinute de Curtea de Justiţie, cu prilejul afacerii Hoffmann-La Roche, pentru a statua cu privire la existenţa unei poziţii dominante, nu sunt, totuşi, limitative. Lor li se pot adaugă gradul de permeabilitate al pieţei, determinat de uzura morală rapidă a produselor, ceea ce permite apariţia unor noi concurenţi; fidelitatea clientelei s.a.
Poziţia de lider al unei întreprinderi sau cifra de afaceri totală a acesteia nu trimite însă eo ipso la ideea existenţei unei poziţii dominante, întrucât celelalte întreprinderi îşi pot păstra şansele competitive, iar cifra de afaceri obţinută poate să fie rezultatul valorificării unor bunuri care au pieţe distincte. Pe de altă parte, lipsa temporară a profitului sau chiar pierderile nu sunt incompatibile cu existenţa unei poziţii dominante.
Întreprinderea care deţine o poziţie dominantă este ţinută de o responsabilitate particulară referitor la respectarea regulilor de concurenţă . Aceasta nu înseamnă însă că ea ar fi lipsită de posibilitatea de a-şi apăra interesele, de a se dezvolta şi de a dobândi noi clienţi, căci, după cum am subliniat, poziţia dominantă nu este interzisă în cadrul art. 82 şi nu se poate solicita întreprinderii care o deţine ca, prin comportamentul ei, să îşi favorizeze concurenţii. Ceea ce se prohibă prin dispoziţiile art. 82 este exploatarea abuzivă a poziţiei dominante.
Exploatarea abuzivă a poziţiei dominante este o noţiune obiectivă privitoare la comportamentele unei întreprinderi aflată într-o poziţie dominantă, care sunt de natură să influenţeze structura pieţei unde, datorita prezentei întreprinderii respective, nivelul de concurenţă este deja scăzut, astfel de comportamente putând sa împiedice, prin mijloace diferite de cele ale unei concurenţe obişnuite, menţinerea nivelului de concurenţă care poate să fie încă evidenţiat pe piaţa sau dezvoltarea acestei concurenţe .
După cum se poate observa, în cuprinsul definiţiei Curţii de Justiţie, accentul este pus pe modificarea situaţiei de pe piaţă, datorată comportamentelor neconforme condiţiilor fireşti de concurenţă ale întreprinderii care devine o poziţie dominantă.
Spre deosebire de definiţia Curţii de Justiţie, în cadrul art. 82, se ţine seama, cu prioritate, de acţiunile întreprinderii care se găseşte într-o poziţie dominantă, de scopurile urmărite şi de rezultatele pe care ea le-a obţinut .
Definiţia Curţii de Justiţie are avantajul de a sublinia caracterul obiectiv al noţiunii de exploatare abuzivă a poziţiei dominante. Ea se întemeiază, în esenţă, pe prevederile art. 3 lit. g din Tratatul C.E., conform cărora, activitatea Comunităţii comportă un regim care să creeze siguranţă ca, în cadrul pieţei interne, concurenţa nu este denaturată. Aspectele de ordin subiectiv, precum intenţia de a sancţiona, din punct de vedere comercial, întreprinderile care nu îşi desfăşoară activitatea pe baza regulilor din domeniul concurenţei sau dorinţa de a înlătura concurenţii care, corespunzător aprecierilor întreprinderii în cauză, vând produse periculoase , nu justifică abuzul de poziţie dominantă.
Totodată, intervenţia Curţii de Justiţie, pe motivul schimbării situaţiei de pe piaţă, cauzată de folosirea unor mijloace necorespunzătoare de către întreprinderea luată în considerare, este posibilă nu numai în cazul atingerilor aduse, în mod direct, concurenţei, ci şi în ipoteza în care concurenţa este afectată in mod indirect. Aşa se întâmplă, de exemplu, în circumstanţele în care poziţia dominantă este deţinută pe o anumita piaţă, iar efectele negative se produc pe o piaţă distinctă, conexă cu prima .
Exploatarea abuzivă a poziţiei dominante se poate realiza prin utilizarea unor procedee diferite, pe care le vom analiza în cadrul specificării practicilor abuzive. Art. 82 cuprinde patru categorii de asemenea practici, enumerarea nefiind însă limitativă .
Posibilitatea să fie afectat comerţul între statele membre constituie o cerinţă care permite delimitarea domeniului de aplicare a prevederilor legale comunitare de dispoziţiile legale din statele membre referitoare la concurenţa între întreprinderi.
În scopul punerii în practică a reglementărilor de la art. 82 din Tratatul C.E. este suficient ca exploatarea abuzivă a poziţiei dominante să poată avea consecinţe negative asupra comerţului intracomunitar, fără să fie necesar ca acestea să se fi produs efectiv .
Împrejurarea că practicile abuzive au legătură doar cu produsele vândute pe piaţa unui stat membru, fără să privească exporturile spre alte ţări din Comunitate, sau ca ele se referă la bunuri exportate în state terţe, nu la mărfuri comercializate în Comunitate, este fără relevanţă, în eventualitatea în care astfel de practici tind să conducă la înlăturarea unui concurent de pe piaţă comună, ceea ce poate avea repercusiuni asupra comerţului Intracomunitar .
De asemenea, comerţul între statele membre poate să fie afectat inclusiv în situaţia în care piaţa relevantă este piaţa unui stat membru sau dacă aceasta este circumscrisă unei anumite zone dintr-o ţară din Comunitate, pentru ca unele întreprinderi concurente pot să îşi aibă sediul în alte state membre ori respectiva zona (de pildă, un port) să permită desfăşurarea unor operaţiuni semnificative de import şi de export.
Privitor la abuzul de poziţie dominantă, nu se distinge între întreprinderile mari şi, respectiv, cele mijlocii şi mici, fiind sancţionate, în principiu, toate practicile abuzive, în pofida rezervelor exprimate în literatura de specialitate faţă de această linie de gândire . Aşadar, unele atenuări ale concepţiei arătate sunt posibile numai în măsura în care se apreciază în mod nuanţat, pe de-o parte, poziţia deţinută, pe piaţa relevantă, de întreprinderea în cauză, pentru a se hotără daca este sau nu vorba de o poziţie dominantă, iar, pe de altă, mijloacele care ar putea să fie considerate diferite de cele folosite în cadrul unei concurenţe obişnuite.
De exemplu, cifra de afaceri totală, obţinută prin valorificarea unor bunuri care au aceeaşi piaţă, constituie unui dintre indicii care sunt utilizaţi pentru a statua referitor la existenţa unei poziţii dominante; obiectivele urmărite (ameliorarea producţiei sau a distribuirii produselor, promovarea progresului tehnic ori economic) şi respectarea principiului proporţionalităţii în promovarea unor mijloace specifice pentru atingerea acestora pot, totodată, să permită caracterizarea acţiunii sau a inacţiunii întreprinderii pe piaţă .
În general, limitele liberei acţiuni a întreprinderilor pe piaţă sunt însă mai largi în ipoteză înţelegerilor între întreprinderi, comparativ cu cele care pot sa fie evidenţiate în cazul comportamentului unilateral al acestora.
2. Specificări ale practicilor abuzive. Art. 82 cuprinde patru categorii de practici considerate abuzive, care sunt, cu o excepţie, similare categoriilor de înţelegeri monopoliste între întreprinderi de la art. 81.
Repartizarea pieţelor sau a surselor de aprovizionare nu a fost reiterată în cadrul art. 82, apreciindu-se că acestea se pot realiza doar pe baza unor înţelegeri orizontale sau verticale între întreprinderi. În practica s-a constatat, totuşi, ca astfel de efecte sunt generate, în anumite situaţii, şi de exploatarea abuzivă a unei poziţii dominante, chiar dacă întreprinderea în cauză nu le-a avut în vedere cu prilejul aplicării strategiei pe piaţă. De exemplu, interdicţia impusă de către întreprinderea aflată pe o poziţie dominantă, partenerilor ei comerciali, referitoare la revânzarea unui bun, poate sa conducă la fixarea acestora pe piaţa locală . 
Omisiunea de la art. 82 nu are însă inconveniente deosebite, pentru că enumerarea practicilor abuzive nu este limitativă.
Cu toate că la încheierea Tratatului C.E.E. pare să fi fost luat în considerare, în cuprinsul art. 82, numai ,,abuzul de comportament" şi ,,de rezultat" , invocarea articolului menţionat este posibilă, deopotrivă, în cazul ,,abuzului de structură" .
Practicile abuzive pot să constea, în special, în următoarele:
a) Impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare sau a altor condiţii inechitabile ah tranzacţiilor. Preţul impus poate să fie excesiv în ipoteza în care nu există un raport rezonabil între acesta şi valoarea economică a prestaţiei întreprinderii . De exemplu, diferenţele substanţiale de preţuri practicate de o întreprindere pe piaţă unde condiţiile de concurenţă sunt omogene constituie un abuz de poziţie dominantă . Dependenţa clienţilor de produsele sau serviciile întreprinderii care deţine o poziţie dominantă poate să determine impunerea, de către aceasta, a unor preţuri excesive .
Practicilor abuzive de la art. 82 lit. a credem că le poate fi asimilată şi situaţia în care o întreprindere aflată într-o poziţie dominantă stabileşte preţuri foarte reduse, în scopul înlăturării concurenţilor de pe piaţă . Procedeul arătat poate să fie, eventual, subsecvent unui acord între întreprinderi, care urmăreşte înlăturarea de pe piaţă a concurenţilor care nu participă la respectiva înţelegere .
Condiţiile discriminatorii pot sa privească, de asemenea, rabaturile comerciale sau termenele de livrare care sunt consimţite de întreprinderea care deţine o poziţie dominantă .
Art. 82 lit. a interzice stabilirea unilaterală a unor preţuri inechitabile, în timp ce art. 81 par. 1 lit. a, care este formulat în termeni apropiaţi, prohibă restrângerea libertăţii părţilor la înţelegerea monopolistă în fixarea preţurilor. Aplicarea ambelor articole nu este, după cum am arătat, totuşi, exclusă, în eventualitatea în care o întreprindere aflată într-o poziţie dominantă se prevalează de aceasta pentru a încheia cu unii concurenţi o înţelegere monopolistă, iar pe ceilalţi încearcă să-i înlăture de pe piaţă prin folosirea unor mijloace incompatibile cu cerinţele unei concurenţe obişnuite;
b) Limitarea producţiei, a distribuţiei sau a dezvoltării tehnice, în dauna consumatorilor. De cele mai multe ori aceasta se realizează prin limitările impuse furnizorilor sau cumpărătorilor de către întreprinderea care are o poziţie dominantă.
De pildă, Curtea de Justiţie a hotărât, într-o afacere, ca refuzul unei întreprinderi de a livra materii prime unui client cu care se află în concurenţă privitor la produsele obţinute cu ajutorul acelor materii prime, reprezintă un abuz de poziţie dominantă, dacă apare riscul înlăturării întreprinderii concurente de pe piaţă . Aşadar, o întreprindere poate să fie obligată să încheie un contract pentru vânzarea unor bunuri sau prestarea unor servicii, în eventualitatea în care nu există nici un substitut real ori potenţial al acestora, poate sa fie evidenţiată pe piaţă o cerere specifică potenţială, constantă şi regulată a consumatorilor, iar întreprinderea în cauza are capacitatea necesară în vederea satisfacerii comenzilor pe care le-a primit .
Tot astfel a fost calificată, în jurisprudenţă, folosirea de către un producător a unor rabaturi de fidelitate care îi împiedicau pe concurenţii din alte state membre să comercializeze propriile lor produse similare pe piaţă .
În circumstanţele în care întreprinderea poate livra cantităţi limitate de mărfuri, ea trebuie să îşi stabilească priorităţile pe temeiul unor criterii obiective, nediscriminatorii;
c) Aplicarea unor condiţii inegale la prestaţii echivalente partenerilor comerciali, creându-le astfel un dezavantaj concurenţial. Aceste prevederi nu sunt esenţial diferite de cele de la lit. a si b ale art. 82, întrucât condiţiile discriminatorii pot să se refere la preţuri, rabaturi comerciale, cantităţile de mărfuri livrate etc. În conţinutul art. 82 lit. c se accentuează însă ca orice condiţii discriminatorii aplicate de o întreprindere care devine o poziţie dominantă constituie un abuz.
Motivarea practicilor abuzive este, în general, similară celei a înţelegerilor monopoliste, supuse dispoziţiilor art. 81 par. 1 lit. d. În contextul analizării practicilor abuzive se remarcă însă, adesea, şi livrarea cu întâietate a produselor către comercianţii care vând numai mărfurile producătorului, fiind dezavantajaţi cei care înstrăinează, alături de acestea, bunuri concurente importate ; 
d) Condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea, de către parteneri, a unor prestaţii suplimentare, care nu au legătură, prin natura lor sau conform uzanţelor comerciale, cu obiectul respectivelor contracte. Prin asemenea practici, întreprinderea îşi consolidează poziţia dominantă şi poate să înlăture anumiţi concurenţi de pe piaţă, deoarece aceasta subordonează vânzarea unui bun a cărui desfacere o controlează de înstrăinarea altor produse supuse concurenţei.
În situaţia în care o întreprindere cuplează, din proprie iniţiativă, independent de vreun acord în acest sens, contractul principal cu o prestaţie suplimentară, se aplică prevederile art. 82 lit. d; dacă înlănţuirea este determinată de o înţelegere între întreprinderi la care este parte vânzătorul, se iau în considerare dispoziţiile art. 81 par. 1 lit. e.
Subliniem totodată ca, potrivit unei hotărâri a Tribunalului de primă instanţă, condiţionarea încheierii contractelor de acceptarea, de către parteneri, a unor prestaţii suplimentare, nu poate să fie admisă când produsele în cauza sunt disociabile (de pildă, utilajele şi cartoanele folosite pentru ambalarea lichidelor alimentare). În plus, contractele cuplate nu ar putea să fie justificate prin existenţa uzanţelor comerciale, pe o piaţă unde concurenţa este deja afectataă datorită poziţiei dominante a unei întreprinderi .
Ultima afirmaţie ni se pare însă susceptibilă de rezerve, întrucât reglementările de la art. 82 lit. (d) se iau în considerare tocmai în situaţia în care o întreprindere deţine o poziţie dominantă pe piaţă.
Apoi, punerea în practică a unor uzanţe comerciale larg cunoscute şi în mod obişnuit respectate de către părţile la contracte de acelaşi tip în ramura comercială avută în vedere, nu credem că reprezintă un mijloc diferit de cel al unei concurenţe obişnuite. 


Vizualizari: 451